joi, 1 august 2024

Acasa!?

 

Granitele imi provoaca si azi emotii. Nu am uitat vremurile cind granitele erau niste ziduri de netrecut, sau acelea in care erai nevoit sa stai ore intregi la coada la viza, la cheremurile vreunui functionar obraznic, pt ca mai apoi sa fi dezbracat la vama, doar pt vina de a avea un anumit pasaport, sau ca esti mai brunet. De data asta am reusit sa trec chiar 10 litri de tuica, fara timbru fiscal. Poate pt ca sunt alb.

De cite ori trec granita spre Deutschland simt ca ma intorc acasa. De cite ori trec granita spre Romania simt ca ma intorc acasa. Cind sunt in Ge mi-as dori sa fiu in Ro, invers din ce in ce mai rar. Stau cracanat.

Da, ma simt si colo si dincolo acasa, in definitiv am trait cam jumate din viata acolo si jumate dincolo. E ca atunci cind ai nevasta si amanta, sau cind nevasta ti-a facut doi gemeni, unu alb si unu negru.

Inima mea insa apartine Romaniei. Categoric!

O luam spre Hallertau, acolo unde vom intilni cei mai iubiti ai nostri. Regiunea Hallertau e supranumita Toscana Germaniei, intr-adevar are acelasi coline delicate, chiar si clima aminteste cumva de Toscana. Hallertau e campioana mondiala a hameiului. Parasim autostrada si o luam prin satele strajuite de maretele paduri ale hameiului. Prima lege a Europei, mult inainte de Ursula, a fost Das Bayerische Reinheitsgebot din 23. April, 1516 in Ingolstadt data de Herzöge Wilhelm IV. si fratele lui mai mic Ludwig X.. Aceasta spune ca berea se face numai din malt, drojdie, hamei si apa.

Copiloata mea filmeaza cu bucurie culturile de hamei care au crescut grozav, ajung la peste 6 metri. Creste berea! Nemtii spun "Bier am Morgen vertreibt Kummer und Sorgen.“, berea de dimineata indeparteaza grijile, fapt respectat destul de des de copiloata mea.

Hameiul e greu de cultivat, se spune „Der Hopfen will jeden Tag seinen Herrn sehen“, hameiul vrea sa-si vada zilnic taranul. Desi s-au realizat multe inovatii totusi este necesara f multa munca.

Dar merita, deoarece: in vin e adevarul, in bere bucuria, berea dupa vin e un chin, vinul dupa bere, o placere, mai bine burtos de bere, decit cocosat de munca.

Berea are si ceva sfint. La nemti berea se producea pe vremuri mai ales in minastiri, si era permisa de baut in post, Liquida non frangunt ieunum, nu trebuie post la lichide! Era si sanatoasa, se spune ca la o epidemie de ciuma, sau holera, calugarii si calugaritele au supravietuit pt ca nu beau apa, apa fiind infectata. Dar cantitatea de bere bauta era limitata la 5 litri, adica 10 beri. As fi gata sa spun si povestea cartoanelor de bere, cum ziceau rusii, “biscuit esti?”, dar o stie toata lumea.

Eu nu sunt mare bautor de bere.

Ajungem la cei dragi. Ne bucuram cu totii.

Ma gindeam sa trag si un fel de concluzii, Romania e frumoasa, stie toata lumea, sau de ce le place unora sa umble hai hui peste tot, nu cumva nu se simt bine in pielea lor si vor sa fuga de ei? Sa lasam filozofia de doi bani!

Multumesc tuturor celor pe care i-am intilnit, cu totii mi-au umplut viata si m-au facut fericit. Ramineti sanatosi si sa aveti prieteni! Si asa s-a terminat expeditia din acest an. Poate mai facem vreuna. Una din aia per pedes la Compostela! Am auzit ca si-n Ro exista asemnea trasee!

Asa se termina si acest expozeu, sper ca v-a placut. Iau o pauza de creatie.

Multumesc pt atentie!

Si-am incalecat p-o sa si v-am spus povestea asa, si-am incalecat pe o maslina si v-am spus o mare minciuna!

 



miercuri, 31 iulie 2024

Hainburg an der Donau

 

Cod galben de avertisment. Expeditia se apropie de sfirsit si deci si povestile mele. Mai sunt doar doua-trei episoade, deci trebuie neaparat sa va luati timp sa le gustati proaspete. Puteti lua concediu medical, fara plata, sau sa cititi pe sest la toaleta.

Deci parasim cu inima grea Oradea. Tragic e ca parasim nu numai Oradea, ci chiar Romania. Facem o ultima escapada la piata din Oradea.

Plina ochi, tirgoveti, taranci aprige de tolanit in capita, barbati zdraveni cu mustata, batrineii vulturi plesuvi, domni fini cu lap top si ochelari de soare, tot felu de lume. Vad si o cucoana pensata cu Vuitton. O fi aia de care mi-a povestit mesterul de la castel. La castel erau si niste mici ateliere mestesugaresti cu lucruri f frumoase. La pielarie stau la o sueta cu mesterul. Imi povesteste de o cucoana disperata care l-a rugat sa-i repare o geanta originala Vuitton. O face si o drege el cum a putut mai bine, da e socat de calitatea maistrului Vuitton, o fi fost un ucenic. Il mai intreb cum merge treaba si-mi zice ca atelierul i-a salvat casnicia, ca stind tot timpul pe acolo nu are timp sa se certe cu consoarta.

Cumpar din piata patru verzi mari. Anticipez un pic, le-am murat la soare, in Ge, cu sare din Cimpina, au fost miere de albina, fantastic de bune. Verzele nemtesti sunt din tabla de caroserie. Mai cumpar niste rosii, asa si asa, porumbi de pus la fiert, excelenti, brinza sibiana din Oradea, excelenta, dar prea putina. As fi fost gata sa cumpar toata piata, dar cerberul deja isi pierduse rabdarea.

O luam spre vest, nimic noi pe frontul de vest. Platesc nesimtita vignetta ungureasca, aproape 20 de euroi, doar pt tranzit. Trec vijelios, nu opresc nici sa fac pipi, nu vreau sa le mai platesc nimic.

Ajungem in Austria, la casa lui Haydn. Acesta a fost, cum zicem noi fotbalistii, centrul atacant in tripleta de aur, Haydn, Mozart, Beethoven. Le-a fost celor doi atit mentor, muza, profesor. E vorba de localitatea Hainburg an der Donau, unde a trait Haydn, citiva ani de la virsta de 6 ani si de fapt s-a format.

Hainburg e pe Dunare, cum ii spune si numele, la vreo 30 km de Bratislava. O mica statiune plina de istorie, peste tot sunt cetati, se pare ca s-au cam macelarit pe acolo. Azi e f pasnica, e un rai al biciclistilor, tot malul Dunarii e presarat cu piste pt ciclisti. Ne cazam la o fosta manastire, transformata in hotel, Alte Kloster. Interesant, dar nimerim o seara caniculara, hotelul nu are clima, receptionistu a fost parasit de nevasta ca tare bosumflat este. Colac peste pupaza mai e si plin de tintari, asa ca ne scurtam plimbarea de seara. Poate ma voi intoarce cindva in zona inarmat cu bicicleta. Nu mai avem chef de excursii, deja cazanul cu evenimente e plin, nu mai prea putem inghiti lucruri noi. Nici prea multe poze nu am facut.





 

marți, 30 iulie 2024

Oradea 2

 











Azi las fotografiile sa vorbeasca, spun mai mult decit mii de cuvinte, fotografiile colegei de camera, mie-mi ies miscate.

Zi frumoasa, sfirsit de an scolar, orasul e plin de elevi bucurosi ca a venit vacanta.

Nu sunt cersetori. Gazda ne povesteste ca a avut un restaurant in centru si a venit o cersetoare, tinara si in putere. I-a dat o matura, a fugit.

O luam la drum, per pedes, prindem si Castelul.

La un restaurant cochet pe malul Crisului, un ospatar istet si simpatic. Va ofer ceva ce nu mincati toata ziua. Adevarat, iepure si ceva pe baza de porc, delicioase. Plus castraveti acriti la soare cu gheata.

Ma intilnesc si cu circotasul. Cladirile sunt ca noi, frumoase, dar le lipseste patina, de parca ar fi noi. Cum ar arata Venetia daca toate cladirile ar avea vopsea proaspata? Se renoveaza Sinagoga, parca prea mult beton pe malul Crisului.  

Oradea e cel mai frumos oras din Romania vizitat de mine in ultimii patru-cinci ani. Si cind te gindesti ca e plin de unguri :) (gluma!). Noi intre noi, scriitorii, stau la o sueta cu patru scriitori unguri.

luni, 29 iulie 2024

Oradea 1

 

Tot pe drum, pe drum





, pe drum si cu mindra..

Mergem la Oradea, de ce acolo, pai multa lume ne-a povestit ca e misto, lucru care se va confirma. Drumu e usor, nu mai opresc la Caciulata sa maninc la Coziana. Va amintiti ca bucatareasa a refuzat sa se casatoreasca cu mine, desi aveam intentii serioase, dar, mai ales, m-am hotarit sa nu mai maninc niciodata. In apartamentul din Bucuresti era si un cintar, cintar care m-a facut fericit... o vreme, pina cind am aflat ca arata cu cel putin 4-5 kg mai putin.

Valea Oltului e mareata si goala, de parca ar fi pe vremea o zi cu sot si alta fara. Tare frumoasa e, oare cum va arata cu autostrada, daca voi apuca sa o vad!?

Intram in Oradea si avem ceva greutati sa gasim pensiunea, e pe undeva pe dealul Ciuperca. Ajungem acolo si admiram, seamana cu Observatorul de la Los Angeles, acolo unde se intilneste ia si el, va amintiti? Poate exagerez un pic, vroiam de fapt sa arat ca am fost si eu pe acolo.

Da o gasim. Arata exceptional, si si pretul e extrem de civilizat. Suntem primiti cu palinca, din nou acel obicei frumos de care am mai vorbit. De fapt o prietena a unei prietene ne-a recomandat. Are si piscina, nu e rau deloc, a inceput canicula. 

Nu avem nici un plan, am refuzat sa studiez wikipedia sa aflu ce trebuie admirat. Gazda ne vorbeste de niste case evreiesti proaspat vopsite. Le punem pe lista. Urcam la Ciuperca si luam totusi o gustare, mica.

Noapte buna!


duminică, 28 iulie 2024

Leordeni

 

Ajungem la Leordeni. Noile noastre gazde sunt din gasca sotiei, stiti cum sunt astia, conservatoristi, de la cinci ani, in timp ce noi astilaltii ne jucam pe maidan, ei faceau game si arpegii. Muzicieni, de scoala veche. In tinerete erau bogati, aveau Trabant. La batrinete au aplicat dictonul, daca unu dintre noi moare eu ma retrag la tara si daca n-a murit nici unul, s-au retras amindoi. Si-au creat un mic paradis, au chiar si o gradina de legume, stim cu totii cita munca inseamna. Plin de ciini si pisici.

Acolo ii intilnim si pe, ce bucurie, cei care ne-au rasfatat la Timisoara.

Petrecem doua zile frumoase, linistite, fara excursii, excese, doar conversatii simpatice. O seara cu arii din opere, alta cu risete!

Eu am poreclit, in secret, gazdele, Maestrul si Margareta. Citez: Maestrul şi Margareta sunt înviaţi şi părăsesc civilizaţia. Pentru că nu şi-au pierdut încrederea în umanitate, li se oferă viaţa veşnică, dar într-un loc al umbrelor asemănător descrierii lui Dante a locului numit Limbo.”

Margareta tocmai a terminat de scris a doua ei carte. Am dat citate la inceput. Nu sunt autorizat sa-i divulg nici numele, nici titlul cartii. Cine e interesat insa ma poate contacta pe privat.

Plecam mai departe. Urmatoarea oprire Oradea!





sâmbătă, 27 iulie 2024

Din nou Bucuresti

 Sunt sub influenta spectacolului de deschidere a Olimpiadei din Paris. Mi-ar fi placut ca pe perioada Olimpiadei sa inceteze toate razboaiele, asa cum ne-au invatat grecii!

Spectacolul fantastic, fara indoiala, au fost si doi mari romani pe acolo, dirijorul Cristian Macelaru si Nadia Comaneci. Celin Dion fantastique.
Dar n-as fi Gica contra daca n-as fi gasit pete si-n Soare:
- Parca s-a cam exagerat un pic cu diversitatea, intelegeti ce spun!
- Se pare ca organizatorilor nu le-a trecut prin cap ca s-ar fi putut sa ploua. Ar fi putut macar sa puna niste prelate sa nu-l ploua pe pianist si pian, sau orchestra cu instrumente de valoare. Se pare ca a fost cam scandal pe vaporul nemtilor, unii au vrut sa se bage la adapost dar au fost impiedicati de trupele de ordine.
Declar deschise jocurile Olimpice, fie ca cei mai buni sa cistige!
**************
Bucuresti, din nou in Bucuresti, canicula, mai aruncam niste bani la niste circiumi insotiti de unii, sau altii, dar gata, plecam.
Incepem sa obosim, vad ca si voi.
Am fi dorit sa mergem la teatru, dar am inteles ca-ti trebuie programare care dureaza mai mult decit la cardiolog. Ultima piesa vazuta a fost “Dineu cu prosti”, misto, mai ales Horatiu Malaele. Din pacate a fost si Ion Caramitru, Dumnezeu sa-i ierte, si-a dovedit limitele.
Am si fost rasfatat, pe vremuri, cu chestii grozave, Richard al treilea, George Vraca, brother, m-a cutremurat. Sau nepotul lui Rameau, cu Moraru si Dinica, sau Zbor deasupra unui cuib de cuci, cu un Piersic fulminant, si chiar Opera de trei parale, fantastica, vazute pe viu.
Lichidam, merci Gica, merci Mihaela!
Ajungem din nou pe Arges, o mica petrecere cu ocazia aniversarii unor persoane f dragi mie. E f placut, citiva tineri care produc o ambienta vesela si frumoasa. Una din putinele petreceri in care nu aflam nimic despre noile tratamente de inima, lingurica, digestie etc.
Sa nu credeti ca ati scapat, desi plecam spre casa vom mai face inca multe escale.
Urmatoarea oprire Leordeni, cu peronul pe partea dreapta!

vineri, 26 iulie 2024

Cimpina 4 si ultima

 

Ma intreaba cineva: ce tot scrii tot felul de aiureli, nu ai altceva mai bun de facut? II raspund ca vreau sa slabesc, “?”.

Stiati ca in bilantu energetic al corpului creierul consuma f mult, cca 20w, asta inseamna 20% din totalul energiei consumate de corp, pt intretinerea functiilor vitale. In 24 de ore creierul consuma 413 kcal. Daca alerg o ora, 10km, (ha, ha, ha, as vrea io) consum 830 kcal, deci de abia de doua ori mai mult decit cind gindesc. Ciudat e ca mai toti specialistii recomanda pt slabit sport si mai nimeni ginditul.

De aceea m-am documentat despre Brebu, ca sa-mi oblig creieru sa gindeasca. Nu voi spune prea multe, in definitiv poate fiecare sa caute, dar pe cine intereseaza Brebu, azi cind poti sa mergi la Michu-Pichu, in Maledive, in Capri etc.

In Brebu se afla un Complex arhitectural. Este alcătuit din casele domnești, biserica, zidul de incintă și turnul clopotniță. Construcția va fi începută de către domnitorul Matei Basarab, în anul 1641 și va fi  terminată în anul 1690, de către domnitorul Constantin Brâncoveanu. Deci a durat 50 de ani, cam cit dureaza si acum o autostrada.

In complex se afla si un muzeu, relativ modest ca exponate dar, in schimb, cu o ghidusa extrem de sufletista. Ne-a povestit lucruri asa de interesante cu o pasiune extrema, se vedea ca-i face o mare placere. Era nascuta in Brebu, parintii ei fusesera oameni de serviciu ai muzeului. Ne-a aratat si primii pantofi cu toc ai domnitelor, vezi poza, de fapt aveau toc si in fata si in spate pt a nu intra in colbul ulitelor de atunci. In curtea bisericii se afla si un copac care nu vrea sa moara, desi era frint si de abia se tira, totusi traia, probabil binecuvintarea locului.

Tot in curte se afla si o fintina, fintina care a fost subiectul unui tablou a lui Stefan Luchian.

In spatele muzeului se afla un parc, extrem de ingrijit, am vizitat si WCurile parcului, sa nu ma auda nevasta, dar parca erau mai curate ca acasa.

O zona cu oameni cu adevarat gospodari si harnici. Im mod deosebit m-a impresionat faptul ca mai toate casele au flori, asta e de bine, atunci cind oamenii se preocupa nu numai de util, ci si de frumos.

Gata, plecam din Campina, de fapt planuisem doar o zi-doua si am stat cinci, ajunge, si gazdele noastre sunt satule de noi.











joi, 25 iulie 2024

Campina 3

 Cind merg intr-o noua localitate, pe linga oameni, mie-mi plac pietele. Pietele sunt sufletul unei localitati, sunt trist sa vad ca pe aici acestea dispar, e ca si cum localitatea si-ar pierde identitatea, e un fel de sterilizare. Mi se pare cumva nepotrivita denumirea unor locuri drept “piata”, Piata Romana, Piata Rosie, acolo unde nu gasesti nici patrunjel macar. Cum voi analiza mai departe, pietele sunt centre de comunicare. La Campina, prietenul meu imi arata pe cineva si-mi spune ca se intilneste des cu el in piata si ca stau de vorba. Merg si eu, dar constat ca respectivul era surdo-mut.

Am facut, la piata din Campina, si ceva cumparaturi, pe linga multdoritele rosii, am cumparat pt acasa, cinci kile de sare. Da, ati auzit bine, 5 kg de sare. Civilizatia occidentala ma obliga sa fiu sanatos si nu mai gasesti sare fara iod, fapt care mi-a stricat renumele de cel mai bun producator de muraturi. Castravetii mei murati, cindva celebri, au ajuns sa se inmoaie in asa hal, incit sunt victima a tot felul de glume neprincipiale pe tema.

Am mai cumparat o roata de bicicleta de 28”, care mi se furase, si inca niste scule de gradina. Deoarece stirile primite din Germania privind gradina mea erau dezastroase am vrut sa mai cumpar si niste plicuri de fasole pt cultivat. O duamna mi-a cerut 40 de lei pt un plic cu citeva boabe, dar am gasit la un chiosc alaturat cu 8 lei.

Dar, cea mai fascinanta petit marche am intilnit undeva in France profonde, intr-un petit village la vreo 200 km vest de Paris, unde incepe Loire, sau se termina si unde la fiecare colt de strada e un chateau, la doar citiva km de trogloditi. Nu am mai fost acolo de mult, dar am un prieten francez get beget, din Titan. Piata se manifesta dimanche, dar e mai mult decit piata, e un centru de comunicare cum s-ar spune azi. E locul in care poti cumpara pommes de Terre sinceri, plini de pamint, de la paysanne cu unghiile pline de terre, rosii stilcite, dar care miros si au gust de rosii. Mortal e insa fromajul, care-i bate pe sibieni. De Gaulle spunea ca e imposibil de guvernat o natiune care are peste 250 de soiuri de brinzeturi. La remorca de brinza se formeaza coada, de fapt nu e coada clasica, ci un fel de forum de comunicare, m mai spus de vreo trei ori. Toata lumea vorbeste, inclusiv prietenul meu francez, cu toata lumea. Ajungem in fata si prietenul meu recomanda vinzatoarei, care seamana cu Jeanne d’Arc, daca si-ar fi ras mustata. Ii spune ca eu sunt allemand, lucru care trece ca un fior prin coada. Un allemand, un allemand! Imi aduc aminte de viteaza resistance francaise, de debarcare, de Normandie, sau de Dunkerque, nici nu suntem departe, ma astept la un couteau dans le dos. Ma uit la citoyens, unii aveau virsta participantiilor la resistance, ma astept la Aux armes, citoyens. Coada se transforma in cercle, in jurul meu, Jeanne imi ofera sa gust niste brinzeturi, sub privirile curioase ale asistentei, c`est merveilleux, zic eu in cea mai neaosa langue francais, inclusiv cu apostrof si cu doi de ll. De altfel eu sunt ririit (graseiat) natural, fapt care-mi ofera un mare farmec. Cea mai mare greseala cind vorbesti frantuzeste e sa scapi cuvinte englezesti. Francezii sunt convinsi ca toti nemtii sunt f bogati, asa ca-mi umple sacosa cu tot ce avea prin camion. Totu se termina intr-o atmosfera de sarbatoare, cred ca am intarit masiv Europa Unita, imi pun in valoare si ultimele cunostinte de langue francais, pe linga merci si au revoir, a bientot, Je t'aime, A la Guerre comme à l'Amour, sunt gata sa cint Frère Jacques si chiar si Sur le pont d'Avignon, desi asta se afla mult mai la sud.

Si am plecat din nou in excursii. Tinta de data asta, comuna Brebu.

Dar despre asta vom povesti miine.

miercuri, 24 iulie 2024

Campina 2

 Suntem tot in Campina.

Recitind ce am scris ieri, trebuie sa-mi cer scuze. Am trecut mult prea neglijent peste sculpturile domnului Sitaru. Fara sa fiu specialist, nu sunt adeptul “explicarii” faptelor de arta. Intotdeauna mi s-a parut absurda intrebarea “ce a vrut sa spuna poetul?”.  Brother, pe mine nu ma intereseaza ce a vrut sa spuna poietul, ci ma intereseaza trairile pe care mi le trezeste, gefiulele, cum spun nemtii, emotiile, e absurd sa-mi spuna cineva ce ar trebui sa “vad”, chiar daca eu vad altfel. Nu ma intereseaza daca autorul a suferit de TBC, sau urticarie, nu ma intereseaza daca l-a lasat nevasta, sau daca e homo, sau negru, sau ungur, Doamne fereste :), nici macar daca e om, sau muiere, ci ce-mi place mie.

Si totusi domnul Sitaru ne-a povestit niste lucruri deosebite, regret ca memoria, si nici cuvintele, nu ma ajuta sa redau intreaga conversatie. De altfel, in anumite situatii devin f timid, asa s-a intimplat si in deosebit de fermecatoare discutie cu domnul Sitaru, si nu am indraznit sa gauresc in adincime.

Domnul Sitaru a dezvoltat o seama de sculpturi cu tema poezia lui Nichita Stanescu.

Nichita Stanescu “A mea”

Ea își așteaptă bărbatul bețiv

Ca să-i vină acasă

și degetele albe și le mișcă lasciv

pentru ceafa lui cea frumoasă. 

Pregătindu-i-le de dezbătat

ea ține în boluri și zeamă acră,

părul lung și negru și-l întinde de la ușă spre pat

să nu greșească bărbatul niciodată

drumul predestinat.

Aceasta imagine șocantă „părul lung și negru și-l întinde de la ușă spre pat/să nu greșească bărbatul/niciodată drumul predestinat” este reprezentată plastic printr-un mănunchi de sârme nichelate, înnodate la un cap și răsfirate evanescent spre celălalt și care alcătuiește expresia directă a acestei metafore fundamentale a feminității dăruitoare care este părul, explica un critic de arta.

Sunt convins ca arta domnului Sitaru merita mult mai multa atentie, sau asteptam post mortem? 

Poate cineva mai in tema ma poate ajuta sa descilcesc acest fermecator concubinaj poezie-sculptura.

Ne-am apucat de excursii. Am mers la Cornu si pot spune ca Hollywood e nimic, m-a impresionat grija gospodarilor pt case, grija pt detaliu, peste tot erau flori frumoase. Soselele erau ca noi, curate si ingrijite. Uite domne ce pot realiza niste adevarati oameni harnici! Merita mentionat ca pe la Cornu se afla si o vale, care pe drept e denumita Valea Rea. (sper ca se simte mica ironie!)

La Cornu de sus am vizitat o biserica deosebita, BISERICA “INALTAREA DOMNULUI”. Biserica e destul de veche, nu-i ctitorita de actualii parlamentari, pomenite sa le fie numele.

Citez din situl Bisericii: “Luand in considerare informatiile de la batranii satului ajungem la concluzia ca pe locul actualei Biserici a fost construit primul locas de inchinaciune al mosnenilor, in preajma anului 1600, inaltat de catre ostenii domnitorului Mihai Viteazul care au fost improprietariti pe aceste meleaguri. [...] Este de fapt o biserica de sat, in simplitatea ei rustica, prezentandu-se in mod placut si impresioneaza prin infatisarea ei modesta si pitoreasca in mijlocul satului, la umbra copacilor inalti, dar mai ales prin pictura ce se desfasoara de jur imprejurul ei, sub streasina larga si joasa a acoperisului de sindrila innegrita de vreme. Pictura naiva prezinta un colorit armonios si ar putea servi drept model pentru alte biserici satesti: ea intruneste o tehnica simpla cu sentimentul naiv al poporului.” Am incheiat citatul.

Va urma. Mai raminem in Cimpina.

PS Pe Fb un prieten virtual face o completare:

Liviu Petre

Cei mai importanți expați din zona Câmpina au fost americanii, englezii și olandejii de pe la Shell și Standard Oil. Pentru ei s-ai făcut vilele alea mișto din Breaza și Câmpina, cu terenuri de tenis, cu piscine, sa se simtă americanu' ca în California.
Dar poate cea mai importantă urmă au lăsat-o americanii in terminologia română a tehnicilor petroliere. În construcția unei sonde de foraj exista undeva, spre vârful sondei de foraj, o mica platformă, un fel de podeț numit 'geamblac' unde sta un sondor, sondorul de la geamblac, care manevrează prăjinile de foraj care intra sau ies din puțul de foraj. Sondorul ăsta, cocoțat sus in sondă, comunică prin urlete și înjurături cu maistrul sondor aflat jos pe platforma sondei.
Cândva, poate primul astfel de sondor vazut de pălmașii rumâni a fost un american pe numele lui Jim (James) Black. Când i-au auzit numele urlat de tovarășii lui 'gimbleac, gimbleac!' românasii noștri au botezat și mica platformă pe care Jim făcea balet la înălțime, 'geamblac'!