Umblind hai-hui prin bloguri am descoperit o perla,
politica semintelor , nu, nu va recomand blogu respectiv, in schimb autoru, "Radu", m-a emotionat profund, emotie care vreau s-o impartasesc cu tot poporu. Am julit textu, fara sa-i cer voie, da am dat link, sper sa fiu iertat. +++++++++++
Politica seminţelor Radu P. · aprilie 14, 2011 · 6 Comentarii Naţionala A venit iarăşi primăvară (ştiu că inginerii de texte nu recomandă să începi un text cu o propoziţie atît de mălăiaţă, dar lăsaţi-mă să-mi tihnească bucuria). Tot cerul bătrîn şi zdrenţăros, care părea gata-gata să se prăvălească pe pămînt, s-a luminat. Norii uriaşi, cenuşii, ce l-au acoperit cît a ţinut iarna, au lăsat loc unei zări larg deschise. Peste tot lucesc băltoacele în soare. În vîrful nucilor din grădini graurii fluieră de zici că-s oameni, atrăgînd grăuriţele cu fluierături care de care mai ademenitoare. Prin pomii mai joşi botgroşii vor să le dea replica, dar nu scot decît nişte piuituri caraghioase. Oamenii au ieşit prin grădini: se aprind focuri, se sapă, se fac straturi, se pun aracii la vie. Fumul din grădina noastră se încolăceşte într-o parte şi-n alta, trece peste garduri, amestecîndu-se cu fumul din grădinilor vecinilor. Vorbele trec şi ele peste gard dintr-o parte în alta. Se discută de războiul din Libia: - Vai, săracii oamenii ceia, îi face una cu pămîntu’ cu bombardamentele. Da’, tanti Săndică, avei mata un chitonag de fier, îl mai ai? întreabă vecinul din stînga. - Ţi-l dau acuma, Lică, zice mama. - Parcă ce: îi mare lucru să ne bombardeze şi pe noi? Ruşii îs la o azvîrlitură de băţ. Nici n-apuci să pui ceapa şi boaf! bomba peste noi. Mai vrea cineva nişte harpagic, că mi-o mai rămas? zice şi vecinul din dreapta. Îndreptîndu-şi şalele trudite, mama se uită în zare înspre dealul neguros al Păunului, parcă să vadă dacă nu vine vreun avion de bombardament. De-acolo, dinspre dealul Păunului, i-au aşteptat tomeştenii mei pe americani. Cînd eram mic, mă ducea tata la tuns la Ţîrlică. De fapt, nu-i îi era lui de tunsul meu, ci de faptul că acolo se întîlneau mai mulţi, discutau politică şi buchiseau un ziar, încercînd să ghicească un singur lucru: cînd vor veni americanii! „Uite aşa – trasa o linie cu mîinile prin aer nenea Mihai, fratele tatei – o să vedeţi cum coboară tancurile americane pe dealul Păunului. Pîr-pîr-pîr! Pîr-pîr-pîr!”. Ş-au tot aşteptat ei mai multe cincinale, dar americanii n-au mai venit. - Vai, săracu’, cum i-o tăiat gîtu’ lu’ ceala în Afganistan. O înnebunit lumea; da’ nu mai ai nişte ceapă nebună, Mariane? Să-mi dai şi mie vreo două fire. - Îţi dau, tanti, cum să nu-ţi dau. Sape, hîrleţe, chitonage, seminţe şi vorbe trec peste garduri. Şi fumul trece peste garduri. Deocamdată. Cît o să-l mai lase comisarii de la UE şi or să ne mai dea voie să facem focuri prin ogrăzi şi prin grădini. Cică o lege cu „fumăritul” au şi dat, dar deocamdată nu se pune în aplicare. După aceea… Deocamdată timpul are iarăşi răbdare cu noi. Nu mai sînt nici cincinale…Porcii îi tăiem tot ca înainte şi ca de totdeauna. Chişca e tot chişcă, vinul e tot vin, iar ţigăncuşele de pe Valea Lupului sînt la fel de ochioase şi şturlubatice ca şi în urmă cu o sută de ani, chit că acum vorbesc la mobil: „Ce face mă-ta, fa?”. Le cheamă la poliţie, ca să le mai astîmpere. Uneori domnii poliţişti le ţin şi noaptea, ca să le… cerceteze. Ca şi tovarăşii miliţieni de dinainte, ca şi domnii jandarmi de mai dinainte… Ocupaţi cu răsăditul, cu săpatul, vorbim de Afganistan, compătimim pe japonezi, după care libienii îşi primesc şi ei partea de compătimire. Şi ne dăm cu părerea peste garduri ce şmecherie mai pun la cale americanii. Fiecare contribuim cu cîte ceva la bunul mers al însămînţatului şi al războiului. Straturile se aliniază frumos ca nişte falange macedonene, seminţele îşi ocupă locul lor în tranşeele minuscule. Iar cartofii-grenade se ascund în nişte biute mici din pămînt reavăn. Pe cerul slobod, scînteietor se hîrjoneşte o pereche de porumbei. Numai prostul nostru de cîine o ia beat de fericire de-a curmezişul prin straturile abia întocmite. - Huo, turboiule, aruncă mama cu bulgări după el. Pe urmă îl scuză către mine: Îi bucuros şi el, săracu’! - Mergem să mîncăm? zic. - Nu mi-a mînca. E aşa de frumos afară… N-am putut rezista si am facut si eu niste comentarii: 1 neamtu tiganu 14 aprilie 2011 la 21:12 Acum nu stiu daca textu asta se potriveste pe un blog de dreapta, poate ar fi mai bine pe unu de stinga, mie insa, imi trezeste amintiri ale unui trecut pe care nu l-am trait, deoarece sunt baiat crescut la mahala de capitala, nu am avut gradina si nici lot. Vi s-a intimplat sa fiti sigur ca o anumita intimplare a fost traita de voi desi nu ar fi fost in nici un fel posibil? Vorba aia, imi amintesti de ceva ce nu am stiut. Probabil ca in alta viata am fost taran, gradinar. De fapt mai am un sigur dor, am facut avioane, masini teribile, high tech, inventii, am umblat in lumea larga, tare mi-as dori sa pun niste “arbagic”, cred ca n-am gresit caligrafia, niste saminta de castravete, rosie si sa ma uit la ele, vorba poetului, sa ascult iarba cum creste.
++++++++++++ Radu mamii, Radule, m-ai lovit la lingurica cu postarea asta, bre sa stii ca io sunt mare om de stiinta, ma pricep la multe chestii, imi dau astia o caciula de bani, da nu am priceput niciodata, si nici nu am spus la nimeni, cum draq dintr-o saminta pusa-n pamint, ma rog, ii mai dai putina apa, iese domne o rosie, un castravete, un dovleac? Io nu pricep si pace! Nici nu cred ca-i adevarat, cred ca-i vrajitorie! Cum ar fi daca am baga o saminta din asta si ar iesi o masina, sau un avion, sau un tren, sau macar o muierusca…
++++++++++++ nea Radule, scuze ca trebe sa revin, you make my day, cum zice moldoveanu, ai scris f. misto, nu stiu ce cauti printre exaltatii astia din lupta dreapta. Imi amintesti de unu din cei mai buni preteni, un moldovean, Gheorghe, nu ne potriveam de nici o culoare, eu eram schmecker de Bucuresti, Mitica, el ala care ofta de via lu ta-su, care fu chiabur. Eram amindoi ingineri de aviatie, destul de buni, eu ajunsesem din pasiune, el de nevoie, cum povestea adeseori, daca nu i-ar fi fost luata padurea lu ta-su, ar fi ramas acas la boi, cum zice poetu, n-ar fi trebuit sa se prostitueze ca ing. El a plecat in Italia, a facut cariera misto, la Aermachi, tot timpu a zis ca e ceva temporar, a primit padurea inapoi si via, a zis ca mai ramine citiva ani in Italia sa stringa cite ceva, sa-si ia tractor, avea planuri mari, cindva a avut sacu plin, a zis, gata, dupa atit amar de ani ma-ntorc la matca, ti-ai gasit, nefasta nici n-a vrut sa auda de “gumari” si dat la sapa, nici copiii, unu doctor si altu ing, venira si nepotii, asa ca Gheorghe al meu va ramine pin-la moarte un taran la oras.
