Jurnal de calatorie (X)

 Jurnal de calatorie (X)

Hunedoara. Ce mindri eram cind aveam tone de otel pe cap. Nu am fost pe vremea aia in Hunedoara, dar imi imaginezi ca era cam negru, cam fum. Acum e curat, chiar un pic cochet. Primeste chiar nota 7 la femei frumoase. In 92 erau 81000 de locuitori, acum 60000, multe case parasite. Pe ici pe colo mai au ramas niste ruine industriale ca niste negi pe o piele de fecioara. Cam asa a fost si-n zona din Ge, unde locuiesc, in Bazinul Ruhr. Pina au venit chinezii si au demontat furnalele si otelariile, piesa cu piesa. Acum ei produc otel si noi cumparam de la ei. Acum e fum la ei, nu mai e la noi, da fumu vine si la noi!

Ne-am cazat la un restaurant care avea si citeva camere cochete in curte. Pret cca 200 de lei cu mic dejun f bun.

Vizitam castelul, bineinteles, frumos. E renovat si se lucreaza in continuare la el. Din nou o renovare prea moderna.

In Castel e si o fintina care are o adâncime de aproape 30 de metri şi datează din secolul al XV-lea, epoca în care Ioan de Hunedoara a ridicat cetatea medievală. Se povestește despre această fântână că a fost săpată de către trei prizonieri turci pe care Ioan de Hunedoara îi ținea în castel. Ioan le promite celor trei ca îi va elibera daca vor săpa o fântână cu apă bună. Prizonierii, animați de speranța eliberarii, sapă în stâncă timp de 15 ani și la 28 de metri adâncime reușesc să găsească prețioasa apă. Numai că între timp Ioan murise iar soția sa, Elisabeta Szilagyi, a decis sã nu respecte cuvântul dat de soțul sãu si nu îi eliberează pe cei trei turci, hotărând să fie ucisi. Prizonierii, ca ultimă dorință, cer permisiunea să scrie pe cheile fântânii o inscripție: „Apă ai, inima nu”, ca un reproș pentru promisiunea făcută și nerespectata.

Asa sunt femeile si mai era si unguroaica.

Cel mai impresionanta a fost incaperea cu instrumente de tortura. Din pacate nu se vindea si pt acasa.

In castel, in anumite incaperi erau si niste trubaduri care ciupeau corzile, unul dintre ei, conform opiniei specialistei noastre in muzica, cinta chiar f bine.

Dar, in impetuozitatea noastra turistica am vrut sa vedem mai mult. Am aflat chiar ca undeva aproape s-ar afla si un deal, sau munte deosebit. Deci ne-am repezit acolo. Pe un drum frumos, ingust, bine asfaltat rulam veseli, admiram padurile, riurile si cautam locul de admirat cind deodata, de pe bancheta din spate, se aud niste tipete ingrozitoare, semn al unor mari dureri.