Regulament

Preambul
Ma bucur ca s-au oferit citiva sa participe la cea mai mare aventura culturala a anului. Nu as vrea sa spun ca ei sunt cei mai buni, pe care mi i-am dorit, desi e adevarat. Mi-as fi dorit sa participe si persoane de culoare si, mai ales, persoane de gen. (NT eu as fi singura persona mai colorata)
Desigur, nemtii au invatat o multime de la noi, romanii, care traim pe aici, dar si noi am invatat ceva de la ei, sa-ncercam sa ne organizam. Pt nemti organizarea e totul, de... ei, oricum, nu prea stau bine cu creativitatea, ca noi, dar si noi putem incerca sa ne organizam, doar asa, putem face niste reguli, ca sa avem ce sa nu respectam.
Introducere
Dupa cum ati observat nu am stofa de sef, deci toate activitatiile care vor urma sunt absolut voluntare, deci regula de baza e: fiecare face ce vrea si cind vrea.
Proiectul va purta numele de Atelier de Creatie Culturala, Artistica, Populara si Democratica (ACCAPD), adica nu numai textele propuse de mine vor intra in editia finala a cartii, ci este dorit sa se introduca si alte texte, asumate sau nu. Parca mai bine ar fi Laborator, nu Atelier!
Procedura
1. Pt o mai usoara comunicare si transmitere de date se va putea folosi e-mailul meu avioane@gmx.de dar si alte mijloace de comunicare, messenger etc. sunt permise.
2. Fiecare va alege texte din Facebookul meu (repet nu e interzis, din contra, e chiar dorit sa apara si alti autori cu texte proprii, originale) si-mi va comunica de care text e vorba, prin indentificarea datei de publicare. Asta ca sa nu preia mai multi acelasi text.
3. Textul va fi prelucrat cum doreste fiecare, se permit chiar modificari adinci. Chiar daca n-am spus, repet, sunt permise, sau chiar dorite si preluarea unor comentarii misto. Desigur clipurile filmate si muzica vor fi mai greu de preluat si nu cred ca e constructiv sa bagam partitura. Poate s-ar putea povesti pe scurt, urmeaza un filmulet cu el si cu ea, cu barcuta, mare albastra si muzica..
4. Dupa prelucrare textul va fi trimis pe e-mail in format .doc. Cine doreste sa-i apara numele o poate face, cine nu, il poate da anonim.
5. Formatul scrisului va fi Times New Roman, marimea 12. Daca se doreste pot edita un template.
6. Formatul paginii, A5.
7. De preferat e folosirea Microsoft Word, dar nu e obligatoriu, se pot folosi si alte editoare de text. Dar obligatorie e folosirea diacriticelor.
8. Fotografiile vor fi alb negru, cele color ar scumpi considerabil productia. Cine introduce poze noi trebuie sa numeasca sursa, in cazul in care sunt preluate.
9. Numarul maxim de pagini 300.
10. Titlul initial propus a fost „Jurnal de Corona“. Parca nu mai imi place, astept alte propuneri.
11. Ca termen final al redactarii as propune 30 Septembrie 2020, pt a nu impiedica recoltarea strugurilor si a prunelor. Asta ar insemna ca am putea avea cartea de Craciun, s-o punem sub brad.
12. {paranteza mare: s-a vorbit de damigene [paranteza mica patrata: (tuica, vin), inchid paranteza mica patrata], sunt si acestea binevenite sub brad, inchid toate parantezele, si aia mare}
13. Pt inceput as propune un tiraj de 50 de exemplare.
14. Sa ne uram succes, ne asteapta A Long Hot Summer!
P.S Experienta de scriitor m-a invatat sa pun muzica atunci cind scriu, dar desigur muzica trebuie sa se potriveasca cu tema.
PPS In caz de canicula se recomanda bere rece.

Anunt matrimonial si imoral

Duomn, distins in activitate, prezentabil, inca verde, cu putin galben, crestin, democrat, cu gust fin, sportiv,

caut, pt eternitate,

persoana(e) serioasa(e) glumeata, cu cultura in cap, poa sa fie si cu copii in brate, pt petrecerea impreuna a unor clipe de neuitat, virtuale... si imbogatirea patrimoniului cultural romanesc.

Astept provincia, vind butelie!

Explicatie: Anumiti entuziasti sunt de parere ca micile mele glumite ar merita sacrificarea unor copaci si ceva cerneala ca sa, nu asa (?), apara in bibliotecile nationale si in cursurile de tineret pensionar.
Mentionez ca am mai scris o carte, carte care s-a tiparit in peste 600 de exemplare, apropos, mai exista citeva in depozite, chiar mai este ceva cerere, dar Corona a frinat expedierea. Fac aceasta mentiune pt a demonstra ca stiu ce-nseamna, cum spun savantii, 10% talent si 90% transpiratie. Stiu ce-nseamna redactarea unei carti, mai ales bagatul diacriticilor, verificarea gramaticii si mai ales, virgulele. Chiar ma gindisem sa fac un capitol separat numai cu virgule, sa-si ia fiecare cite vrea.

In acest context propun formarea unui grup de redactie, bineinteles bazat pe voluntariat, in care cineva, sau mai multi, sa preia postari din facebookul meu, acelea care par fiecaruia mai reusite si sa le „pieptene“, astfel incit sa poate fi strinse intr-o carte. Cum am mai spus, ar putea fi preluate si cele mai bune comentarii. Chiar si articole originale, inedite si de valoare internationala, ar putea fi inserate in volum. Numele persoanelor respective, daca doresc, vor fi consemnate, cu multumiri, in cartea tiparita. Celor care doresc sa-si pastreze anonimitatea le putem indeplini dorinta.

Eu le voi aduna si le voi insera in carte. De asemenea coperta va fi tot obligatia mea, mai ales ca voi profita de talentul dragei mele prietene, Gabi, din California.
In plus, voi suporta toate cheltuielile de tiparire.
Distributia
De la cartea precedenta am vazut cit de complicata e distributia cartilor. Librariile nu sunt de ajutor, asa ca ramine trimisul prin posta. Trebuie sa ne asteptam ca unele se pierd, altele se-ntorc fara explicatie etc. Tot din experienta cartii precedente, cartile trimise din Germania, am trimis in toata lumea, au ajuns in proportie de 100%. De citeva ori le-am luat din Ro si le-am retransmis in Ro. Am putea crea citeva „focare“ (ca tot e vorba de Corona) prin Romania, care sa le distribuie prin posta sau curier si asta tot pe baza de voluntariat.
Partea financiara:
De la cartea precedenta ma astept la o pierdere planificata, dar, daca totusi se-ntimpla o minune, voi imparti eventualul cistig cu participantii respectivi. Adica, la pierdere merg singur, la cistig impartim. Desigur e necesar un mare procent de incredere.

Hei, care te bagi? Cine vrea sa-si pastreze anonimatul poate sa se anunte pe messenger!

Acest sistem ar fi ceva tipic nemtesc, nemtii se baga in echipe pt munca patriotica. Oare am putea si noi, romanii, asa ceva?
Mentionez ca sunt constient de utopia acestei intreprinderi, am mai incercat ceva asemanator la redactarea celei mai bune carti ale mele, chiar am propus ceva de genul „de la lume adunate, si-napoi la lume date“, dar nu a iesit.

„si mai departe Opi, mai departe!

Cum zice nepoata, cind ii spun povesti..

„si mai departe Opi, mai departe!“

Nepoatei ii plac la nebunie povestile mele din copilarie. Am incercat sa-i citesc din Creanga, dar fara succes, arhaismele sunt o mare piedica. Poate n-ar fi rau ca cineva sa-ncerce sa-l traduca pe Creanga in limba actuala, desigur si-ar pierde din farmec, dar ar cistiga in audienta.

Viata la mahala era directa, sincera, cistiga cel mai puternic, nu se luau prizonieri. Fizicul meu ma dezavantaja, dar ce nu te omoara, te intareste, pe undeva mi-a prins bine. Daca as fi filozof de doi bani, as zice ca lipsa dotarilor fizice m-a obligat sa caut solutii pe alte planuri. Pe undeva cei slabi sunt obligati sa fie inteligenti, daca vor sa supravietuiasca.

Singura mea victorie in lupta dreapta a fost bataia cu Titi, un baiat mai mare si mult mai solid decit mine, cu un cap mai inalt. Mi-a fost atit de frica de el, ca atunci cind s-a dat la mine, am inceput sa topai si sa-i dau cu capu-n gura si-n nas, pina i-a dat „borsu“, cum ziceam noi. A venit cu ma-sa la mama si mama m-a batut cu nuiele subtiri, peste oasele care tineau loc de picioare. Dar, oricum, am capatat un anume respect in grup.

Ne mai bateam si cu mutii, inspirati si din luptele cu turcii, asa ii numeam pe copiii din strada vecina, care aveau printre ei si un baietel surdo-mut. Ne intilneam seara pe maidan si, in principal, aruncam cu pietre unii in altii. Unii, mai viteji, chiar treceau la lupta directa, nu era cazul meu, de altfel colegii ma protejeau intrucit eu eram cel care construiam arme. Am facut un tun dintr-o teava de la canal, cu elastice facute din camere de bicicleta stricate. Tunul era instalat pe un carucior de butelie. Carucioarele de butelie erau in dotarea tuturor gospodariilor, butelia fiind cea mai valoroasa piesa, absolut necesara supravietuirii in mahala. Procurarea buteliei era greoaie, au fost vremuri cind chiar venea si se livra acasa, dar au fost si vremuri cind nu se gasea de nici o culoare, se statea la coada zi si noapte. Tot noi copiii, adica baietii, eram responsabili de procurare si trebuia sa fi f atent deoarece se cam furau, de aici vine si vorba, „stau cu ochii pe tine, ca pe butelie“.

Ani de zile nu am indraznit sa merg pe strada vecina, de abia adult fiind, am fost pe acolo si ma trecea un fior, ca atunci cind merg noaptea in cimitir cu nepoata.

Peste ceva timp voi avea un anume renume ca inventator, dupa ce am invatat la Palatul Pionierilor sa fac un radio cu galena, care si functiona. Am fost nevoit sa apelez la Serban, un baiat care inspira mult respect, mai ales dupa ce petrecuse ceva timp la scoala de corectie, care mi-a procurat casti, obtinute din receptoarele de la telefoanele publice.

O activitate indragita era si furatul fructelor din gradini. Eram bine organizati, cei mai putin atletici, care nu aveau dexteritatea de a se cocota in copaci, tineau de sase. Se culegeau fructele si se adunau in sin, tare mult ne placeau caioasele, cind erau inca verzi si f. acre. Din nefericire si dusmanii nostri, mutii, aveau aceeasi pasiune. Odata au mers la furat, cel care tinea de sase a vazut ca vine stapinul si a dat alarma la timp. Surdo-mutul insa, nu a auzit alarma si a ramas in copac, fiind surprins de proprietar care a inceput sa arunce cu pietre in el. Saracul surdo-mut a cazut din copac si a murit. Asa au incetat luptele.

A fost un mare soc in cartier, copiii, in general, erau f. iubiti in mahala. Lumea a vrut sa-i linseze pe proprietarii gradinii. Oricum, au disparut din cartier, nu au mai aparut niciodata, se zice ca erau rusi, aveau un nume cu „iov“ in coada.

Amintiri din copilarie

Bravos natiune, mi-am, si eu si Titi, batatorit buricele degetelor sa va culturalizam in istoria si arhitectura Italiei, v-am plimbat prin lumi minunate, insule, castele, insotiti de muzica maiastra si de abia primeam citeva laikuri obosite si suficiente. Iar acum a luat foc Zuckenberg, am primit deja jde de invitatii de casatorie, multi vor sa faca un copil cu mine si fete si baieti si pensionare si amazoane despletite. Si pt ce? Pt niste amintiri de mahala!

In mod normal, dupa un asemenea succes enorm, ar trebui sa ma retrag, in plina glorie. Dar nu ne lasam pina nu ne atingem propria incompetenta.

************

-Opi, spune-mi o poveste.

-De abia ti-am spus, ma doare gura.

-Te rog, inca una, te roooog.

-Bine, da de care vrei? Una inventata?

-Din aia din copilaria ta.

-Pai ti le-am spus pe toate

-Mai spune odata!

-Bineee. A fost odata ca niciodata, pe vremea cind puricii se potcoveau cu ...

-Hai Opi, incepe odata povestea si lasa bla, bla.

Am avut o copilarie grea, nu am avut pian cu coada si nici guvernata nemtoaica. Dar aveam o libertate practic nelimitata si multi, multi copiii cu care sa ma joc.

In vacanta mare, de facto, ieseam din casa la inceputul verii si ne intorceam toamna, cu mici intreruperi, cind treceam pe acasa sa punem zahar ud pe piine. Costel Grasu, un baiat inalt si gras, dar f blind, turna chiar ulei pe felie. Costel Grasu juca bine fotbal, dar intotdeauna se intorcea cu curul, un cur mare cu care proteja mingea. Piinea era neagra, rotunda si grea, a doua zi deja era un pic acrisoara, alba nu mai stiu daca exista, cindva a aparut intermediara. Mai intotdeauna era veche, chiar cind erai pe faza ca a venit masina. Cred ca o aduceau de departe. Un adevarat rasfat erau japonezele, un fel de chifle impletite, dar mult prea scumpe.  

Eu eram avantajat ca aveam bicicleta, nu prea multi copii aveau asa ceva si mergeam cu ea la cumparat piine. Era o bicicleta germana, din razboi, veche si grea, formata din tevi de otel, cu roti groase, fara schimbator. Dar era zdravana, acum am mai multe biciclete, unele destul de scumpe, care imi pun la incercare talentele de mecanic. Un unchi zicea ca e de la 23 August, cind am intors armele, cu care ocazie le-am luat bicicletele nemtilor. Mergea greu, era mai mare decit mine, odata am cazut cu ea si am scapat piinea in noroi, dar am spalat-o la o cismea. Imi placea sa-mi dau drumul cu ea pe Vacaresti si sa ma intrec cu tramvaiul.

Aveam multe activitati. Fotbalul era baza. Incepeam dis de dimineata, intotdeauna urmaream citi copii s-au strins. Daca eram fara sot, riscam sa nu intru in joaca. Alegerile se faceau intre doi recunoscuti ca cei mai buni. Fiecare alegea cite unul, pina se faceau echipele, in ordinea valorii recunoscute. Eu eram printre ultimii alesi, intotdeauna am fos cel mai mic pina am devenit, brusc, azi, cel mai batrin. Eram ales printre ultimii, asta daca eram cu sot. Daca nu, stateam pe bara si eram tare mihnit, speram sa-l cheme pe vreunul ma-sa, sau sa se loveasca. Si azi ma uit cu deosebita mila la rezervele de pe banca. E f trist sa-i vezi pe altii jucind si tu sa stai. Fiind atit de slabanog nu prea puteam sa trag in minge. Dar imi placea la nebunie. Cine era proprietar de minge era automat in echipa. Deci m-am apucat sa string bani. Aveam mai multe surse, spalatul si vindutul sticlelor, desi nu prea era simplu sa speli sticlele de ulei cu nisip si apa rece de la put. Mai primeam cite un ciubuc de la matusa Guti, care era cititoare de contoare electrice si seara ii faceam socotelile, pt care primeam citiva banuti. Am fost chiar si cu bunicu in cimitir si l-am ajutat la facut cavouri. Bunicu, cum am spus, era mai mic decit mine la 10 ani, si chiar mai slab, desi eu eram numai oase. Dar era extrem de vinjos, ridica pietrele pt cruci, facea ciment. La prinz mincam impreuna, bunicul de abia morfolea ceva piine cu brinza, dar lua si o tuica. Nu prea vorbea, nu mi-a dat nici o invatatura memoriabila, singurul lucru pe care l-am invatat de la el era sa muncesti greu, de dimineata pina seara. Nu mi-a spus niciodata povesti si nu a vorbit niciodata despre Canal. Doar odata, cind a venit profesorul de istorie, diriginte, deja eram la liceu, la noi acasa, sa vada cum traieste elevul, profesor care era un anticomunist feroce, l-am auzit infierbintindu-se. Dar mama s-a speriat si m-a dat afara din camera, sa nu aud ce vorbesc. Uneori mincam la un bufet, daca luam doi mici si o cinzeaca, plus un suc, injura ca mincarea e f scumpa.

Oricum, cindva, am strins 9 lei si am cumparat o mingie de cauciuc, din aia care sare ca nebuna si e f greu de controlat. Fiind proprietar de mijloace de productie aveam chiar dreptul sa fac echipele. Dar fericirea nu a durat decit citeva ore, deoarece Nelu a tras cu ea intr-un salcim si s-a spart. M-am gindit o viata la asta, nici azi nu stiu daca nu cumva a facut-o intentionat, de oftica. Nelu a devenit ospatar, dar o luase tare cu alcoolul si a murit de tinar. Nu am mai apucat sa-l intreb.

Mama ma sustinea in ambitiile mele de fotbalist. Am fost, cu ea, la toate echipele bucurestene cind se faceau selectii de juniori. De atunci am remarcat incompetenta persoanelor de selectie, niciunul nu a vazut talentul meu, desi eu tare ma straduiam si mai ma straduiesc si azi, chiar ieri am jucat, cu mult succes. La Progresul am avut chiar o pila, dar degeaba. Asta e si cauza pt care am ajuns un pirlit de ing.

Unul din marele eveniment al strazii a fost cind Pica, care era cea mai frumoasa dupa strada, s-a maritat cu Lupescu, tatal, de la Rapid. Va puteti imagina ce efervescenta era pe strada cind venea Lupescu in vizita la socri. Noi, copiii, ne uitam prin gard si strigam „Culae!“. Odata a venit cu o mingie adevarata si ne-am jucat si noi cu ea, dar a luat-o inapoi, nu ne-a lasat-o!

Atit pt azi, ma uit in sacul cu amintiri, e doldora! Tineti computerele deschise, desi vine WE.

P.S Iata informatii suplimentare despre stationul „Constructorul“, cum l-am botezat eu. https://bercenidepoveste.ro/povestea-stadionului-voevodul-mihai-din-berceni/?fbclid=IwAR200q1nZZtWoUv2XRnEn5MzFMKr0Qwd_5j6NNNphsS7LNtr8lPp6n1iLc8

Dorin Tudoran

Dorin Tudoran, pt mine cel mai, cel mai implineste 75 de ani.

La multi ani!

Voi, care lucrați cu cuvintele, puteți lucra pretutindeni, la munte și la mare, în orice împrejurare.
Voi, care lucrați cu cuvintele, le puteți zidi, îmbârliga, soarbe, șopti, striga, colora, găti.
Voi, care lucrați cu cuvintele, le dați drumul în zbor pâna ating un pistil, sau o stamina, sau cad pe piatra muntelui, unde se-ncălzesc șopârlele.
"Ia uite un cuvănt", zice șopârla cu coada smulsă și încearcă să-l însface, dar se-nțeapă cu virgula de jos, de la ț; începe să scuipe cuvinte, cuvinte înghițite demult, cuvinte rotunde, cuvinte scurte cât o fărimă, cuvinte grele.
Voi, care lucrați cu cuvintele!

Beruf und Berufung

Nemtii au un joc de cuvinte interessant, Beruf (meserie) si Berufung (vocatie). Exista multe meserii grele, medic chirurg, ing., profesor, taran cu sapa, circiumar, dansator pe sirma, meserii care sunt practicate cu succes, daca exista si acea vocatie. Eu cred ca am avut vocatie pt meseria practicata, dar acum vorbesc de o noua meserie, poate cea mai grea dintre toate, pt care intr-adevar trebuie sa ai vocatie, dar si sa ai o multitudine de talente.
De ex. trebuie sa stii sa spui si sa inventezi povesti, trebuie sa stii sa dansezi, sa mergi cu bicicleta, schiuri, cercu. Sa te cateri in copaci, sa ai curajul sa mergi noaptea in cimitir, sa stii gramatica limbii germane, matematica, engleza, italiana. Si sa stii eventual si sa cinti la pian, la chitara. Asta daca ai o nepoata, daca ai nepot se mai simplifica ceva, ajunge o scindura, un cui, o mingie si un cerc drept volan.
Dar si talente de constructor sunt necesare. De ex. zilele trecute am proiectat, construit, montat, certificat un leagan. Dar nu orice fel, ci unul unic. E mai mare decit cele din comert, e mai frumos si mai bun. Ca l-am realizat aproape singur se pune la bile albe.
Si ca cireasa de pe tort am mai folosit si optiunea hamac, care trebuie si acesta incercat, nu asa?
P.S Desigur v-ati dat seama ca e vorba de meseria de bunic.

Werner si minerii

Primul meu job de mare raspundere in Germania l-am obtinut multumita faptului ca mi s-a echivalat diploma de ing de aviatie. Firma, cu un anumit renume in cartier, era formata din sapte persoane din care trei, patronul si copiii lui. Profilul firmei era taiatul lemnelor dar si sortarea si uscarea scoartei de copaci cu care se faceau afaceri bune ca decor. Sansa mea a fost ca-n Ge pt fiecare operatie iti trebuie o diploma, de conducator de stivuitor, de ciocanar, de taietor cu fierastraul electric. Ca ing ti se permit toate aceste operatii considerindu-se ca esti suficient de calificat.
Am avut multe victorii, am reparat chiar o masina de rindeluit, f veche, din razboiul de 30 de ani, atunci cind am avut un contract de rindeluit niste grinzi de fag. Am observat ca arborele oscila, l-am demontat si patronul l-a trimis la un prieten pt a-l strunji rotund. Am mai proiectat niste bucse care au fost fretate astfel incit sa nu mai existe joc. Drept recompensa am primit permisiunea sa adun talajul de fag, pe care l-am vindut unor pescari pt afumarea pestelui. O alta fapta vitejeasca a fost vopsirea acoperisului, format din cofraj ondulat, pe care daca ai fi calcat te-ai fi trezit aterizat fortat pe caldarim de la o inaltime de 15 metri, si deci trebuia sa faci echilibristica pe grinzi. Toate aceste fapte mi-au oferit o prima de Craciun de 800 de marci, o suma colosala pt mine la acea data si la salariul pe care il aveam.
Un coleg era Werner, lucrator cu ziua, fost minier iesit la pensie fortat odata cu transformariile structurale din regiune. Werner nu avea voie sa foloseasca niciuna din sculele electrice.
Inca din prima pauza petrecuta impreuna, Werner mi-a spus clar ca el a fost in tineretul lui Hitler si ca e impotriva strainilor si deci si impotriva mea. Vocabularul meu german de atunci nu era suficient de bogat pt un raspuns nuantat, asa ca i-am spus sa se duca-n pizda ma-sii, pe romaneste.
In pauza citea Bild si a fost incintat cind a vazut pe prima pagina mineriadele din Ro. Zicea ca asa ar trebui sa faca si nemtii. Spre rusinea mea eu nu stiam nimic de subiect, fiind extrem de ocupat cu munca si cu multele scoli serale pe care le vizitam permanent.
Intr-o zi munceam noi in hala, el imi dadea lemne la mina, pe care eu le taiam, il observ ca pica precum un sac de cartofi. Reusesc sa-l prind din zbor si-l intind pe o masa, era mic de statura si slabanog. Fug la patron si-i spun sa cheme salvarea si incerc sa-i fac niste exercitii de inviorare cum vazusem eu intr-un film. Salvarea vine destul de repede si-l ia.
Dupa mai multe zile il vad ca apare din nou la munca. Comunicarea dintre noi nu era prea bogata. In pauza de prinz insa, ma uit in dulapul meu de haine si vad pe etajera de sus un pachet plin cu ciresi si capsuni. Prin zona noastra se obisnuieste ca pensionarii sa-si culeaga singuri ciresile si capsunile. Nu stiu de unde au aparut acelea si-l intreb pe Werner daca stie ceva. Imi spune ca el le-a cules si mi-a adus si mie. Ii spun ca ma uimeste, doar nu demult spunea ca el nu-i suporta pe Ausländeri.
Zice, tu nu esti Ausländer, tu muncesti cot la cot cu mine, tu mi-ai salvat viata.

Franck

Franck
Dupa exceptionala cariera de la firma de taiat lemne, care mi-a adus si ceva ce nu am avut niciodata, si anume muschi, atit bicepsi cit si tricepsi, multumita manipularii cu eleganta a grinzilor de lemn, deoarece firma inca nu era automatizata si computerizata si nu avea nici inteligenta artificiala, am ajuns desenator. (Tii ce fraza lunga am scos, sper ca am nimerit virgulele!). Desenator la o firma de 30 de barbati, care se ocupa cu proiectarea si executia sistemelor de imbuteliere. Cindva a existat si o fata frumusica blonda, dar nevasta patronului a dat-o afara, spunind ca ar avea nevoie de un WC suplimentar pt muieri si ar fi prea scump. Ma angajase de fapt un baiat care se ocupa si de personal. Cind a venit patronu mi-a dat ca tema de lucru proiectarea unui sistem de sortare lazi de bere. M-a plantat intr-un birou singur, nu m-a bagat nimeni in seama, si a venit dupa o saptamina. I-am prezentat proiectul ce-l facusem, la meserie, cu insemne de rugozitate si tolerante, H7/d8, sau similar. Am fost uimit ca habar nu avea ce e aia H7/d8, si a durat ceva incercind sa inteleaga ce sunt aia microni. Am bagat si niste calcule, lucru care l-a naucit de tot. Am aflat mai tirziu ca nu avea nici o scoala tehnica, ci doar mult entuziasm, experienta si, si... asta m-a uimit, mult simt tehnic.
M-a angajat pe un salariu apropiat celui de la taiat lemne. Coleg eram cu Franck, un baiat tinar, neamt tipic, inalt, grasut si blond. Si el rivaliza in privinta studiilor cu patronu, nu avea nimic, dar invatase f bine CAD si pe vremea aia asta era ceva de domeniul vrajitoriei.
Franck nu se intelegea de nici o culoare cu patronul, in fiecare luni patronul vroia sa-l dea afara, deoarece Franck intirzia si daca intirziai un minut ti se taia o ora, asa ca Franck se aseza si-si scotea mincarea si cafeaua si ziarul si astepta sa treaca ora neplatita, fapt care-l facea pe patron sa faca spume. Vinerea vroia Franck sa-si dea demisia, deoarece vinerea eram invitati sa venim simbata si uneori si duminica, lucru care-l enerva pe Franck care avea o prietena noua, f draguta.
Eu eram in relatii f bune cu patronu, mergeam des in delegatii prin Germania si chiar in Franta, sa masuram cladirile unde urma sa bagam instalatiile, operatie greoaie deoarece majoritate erau f vechi cu ziduri strimbe. Multe erau foste minastiri, ca d-aia au scapat calugarii de ciuma, pt ca beau bere si nu apa ca mujicii. Beraririle erau in zone f frumoase unde erau lacuri cu apa precum cristalul, apa e importanta la bere. Am invatat multe de la patron, de ex. ca cele mai bune circiumi in sate sunt cele din vecinatatea bisericii. Chiar intrasem la ginduri cu sefu ca uneori dormeam in camera cu un sigur pat. Dar m-am linistit cind a fost un scandal in firma, cind nevasta patronului ii gasise patronului niste chibrituri cu reclama de la un bordel aflat in apropiere, la care mergea pe la prinz.
Franck era fata de mine, un amestec de respect, dispret, gelozie, simpatie. Problema lui era ca era absolut antitalent la proiectare. Nu intelegea nimic, nu vedea in spatiu, nimic. Dimineata patronu ii dadea o tema si el nu pricepea nimic. Trebuia eu, care oricum aveam probleme cu lb germana, sa-i traduc ce trebuie facut si sa-i fac schite de mina. E drept ca si patronu se exprima aiurea, tot spunea sa bag un Vogel (pasare) undeva. De fapt el folosea Vogel ca inlocuitor la o „chestie“. De altfel la scurt timp am preluat conducerea proiectarii, au mai fost angajati citiva si mi s-a dublat salariu peste noapte, fara sa cer.
Franck nu pierdea nici un prilej sa faca misto de mine, mai ales cind erau si altii de fata, profitind si de faptul ca eu nu puteam sa reactionez suficient de agil, ca nu ma ajuta limba. Uneori chiar dadea sub centura, eu ma limitam sa rinjesc ca un bou.
De altfel in perioada aia era un curent puternic imptriva strainilor, se-ntimplasera deja multe atentate si mai bine stateai la cutie.
De regula mergeam cu autobuzul la munca, aveam o sigura masina si o folosea sotia. Aveam un gunoi de masina luata cu 900 de marci, masina care a facut-o de ris pe sotie, care fusese la niste recitaluri de pian, unde cintase si ea, cu mare succes si a trebuit sa astepte sa plece toti spectatorii din parcare, deoarece se stricase usa si a trebuit sa intre, impopotonata in rochie de concert, prin portbagaj. Intr-o zi, insa am avut liber sa iau masina si, de dimineata, bineinteles, ascultam radio local, cu stiri. Mass media incerca sa linisteasca un pic curentul impotriva strainilor si a initiat un ciclu de pareri despre straini, transmise telefonic, in care nemtii vorbeau de experienta lor cu strainii.
Spre suprinderea mea il aud, la un moment dat, pe Franck, care vorbeste de un coleg de al lui de munca din Romania, unu Michael si care e un tip exceptional.

Domnul Gheorghe _____escu

Am o cunostinta, o persoana deosebita, poate fi tare mindru de viata lui. Nu mai e tinar, are o familie frumoasa, copii reusiti, nepoti reusiti, sotie iubitoare. A avut o cariera profesionala mult peste medie, fapt ce i-a adus nu numai o prosperitate materiala onorabila, dar si multa recunoastere sociala, ne amintim de piramida lui Maslow? Si la capitolul cultura sta extrem de bine, fin cunoscator in pictura, muzica, literatura.
Totusi ceva si-a dorit o viata intreaga si nu a reusit. Nu a spus la nimeni, o anumita jena, o anumita modestie l-a impiedicat. Si a sperat ca va veni de la sine. Si-a dorit sa fie membru al unui club. Dar nu orice de club, ci ceva de ex. Clubul Rotarilor, sau Clubul de la Roma, sau Fracmasoni, sau alt club la fel de renumit, exclusiv. Isi imagina cum ar participa el acolo, cu ceilalti, numai barbati, ca femeile nu au voie, ar fuma tigari de foi, bineinteles in secret, si ar pune lumea la cale.
A studiat in amanunt regulamentele acestor organizatii, atit cit s-a putut, unele fiind extrem de secrete. Avea un cerc larg de prieteni si cunostinte, de fiecare data cind ii intilnea incerca sa afle daca sunt membri, pt ca aflase ca uneori e nevoie de recomandarea unor membri. Pina la urma unul i-a spus in fata, cu numele tau nu ai nici o sansa. Il chema Gheorghe si ceva cu __escu, nume total nepotrivit pt cineva care vrea sa fie un nume. Si-a dat seama ca numele asta il siciise tot timpul de cind traia in Germania. Se saturase sa-i vada pe colegii, cunostiintele nemti, cum se chinuie sa-i zica pe nume, fara sa-l stilceasca, se saturase sa trebuiasca de fiecare data sa-l spuna pe litere. Era si prea lung, mai niciodata nu incapea in formularele pretiparite. Simtea ca si sotia, care a luat numele din dragoste, e din ce in ce mai jenata cind se prezinta, uneori chiar lasa sa se inteleaga ca mult ii lipseste numele de fata, o chemase Rogojina, cine se insoara cu o rogojina, in romaneste nu suna prea frumos, dar in germana ar fi fost exotic. Desi acest nume ii oferea de multe ori o pozitie deosebita, unica, multa lume, chiar daca nu reusea sa-l pronunte, totusi reusea sa ramina in constiinta colectiva ca ceva altfel, ala cu nume complicat. Se gindea la „Ne dase nume de Curcani / Un hâtru bun de glume,/ Noi am schimbat lângă Balcani Porecla în renume!“.
A inceput sa se gindeasca serios sa-si schimbe numele. Gheorghe ar fi fost simplu de transformat in Jorj, da cu ___escu era mai complicat. A zis intii sa renunte la escu, si sa ramina doar____, dar nu avea nici un fel de sonoritate, nu era nimic rafinat, era pur si simplu trunchiat, daca tot o face, s-o faca ca lumea. A studiat in amanunt tot felul de cataloage cu nobili si aristrocrati.
S-a gindit ca ceva cu „von“, sau „de la“, de la Barre, cu acsant circumflex, ar fi fost frumos, „du“, sau mai bine ceva cu „Sir“ i-ar sta bine. Sau poate un nume cu rezonanta evreiasca s-ar potrivi, Bercovici, Goldschmidt, inteleptul Solomon, se stie ca evreii conduc lumea.
Eu aflasem intr-o discutie intre patru ochi de problema lui, la un pahar de vorba, dar am zis ca e un moft si nu merita bagat in seama, trece de la sine, chiar i-am spus, intelept cum sunt, ce mai conteaza acum la batrinete, bucura-te de ce ai.
O perioada lunga nu am mai auzit nimic de el, chiar imi faceam griji. In cercul de prieteni se zvonea ca s-ar fi mutat in alt oras mare, Berlin, sau chiar Paris, Milano.
Acum citeva zile primesc un telefon de la un prieten comun, imi spune, extrem de agitat, ca s-a intilnit cu Gheorghe ____escu, absolut intimplator, undeva pe strada, in Berlin. Zice ca la inceput i-a fost greu sa-l recunoasca, s-a schimbat mult, in bine, desi era cumva ciudat imbracat, in miezul zilei, in costum, cu un fel de papion sau esarfa la git. Isi lasase si barba si avea si baston, sau umbrela, ceva si palarie chiar. Cind l-a strigat Gheorgheeee doar a tresarit un pic, dar nu s-a intors. De abia cind a ajuns linga el a reactionat. Nu au putut sta de vorba prea mult, pt ca Gheorghe se grabea f tare, mergea la Club si nu vroia sa intirzie. In fuga i-a spus ca nu-l mai cheama Gheorghe si nici ____escu, ca a gasit in arborele ginecologic, ca de fapt provine, pe linie dreapta, dintr-o familie de nobili si a gasit de cuviinta sa revina in locul care i se cuvine pe drept. Zicea ca acum il cheama Maier, sau Meyer, sau Meier, sau asa ceva. Mai zicea prietenul, care e si un pic rautacios, ca ar fi cumparat gradul de noblete, cica exista o asemenea posibilitate, te infiaza cite un nobil scapatat, contra unei anumite sume.
Din pacate a uitat sa-i ceara numarul de telefon. Am incercat eu sa-l gasesc in cartea de telefon din Berlin. Nu era nici un Gheorghe Maier, Meyer, Meier, si nici Jorj Maier, Meyer, Meier iar la Maier, Meyer, Meier erau vreo patruzeci de pagini. La Gheorghe ___escu nu era niciunul. Iata cum din cineva unic poti deveni un anonim nobil din patruzeci de pagini.

Ca fiecaruia ii place ce n-are!