„si mai departe Opi, mai departe!

Cum zice nepoata, cind ii spun povesti..

„si mai departe Opi, mai departe!“

Nepoatei ii plac la nebunie povestile mele din copilarie. Am incercat sa-i citesc din Creanga, dar fara succes, arhaismele sunt o mare piedica. Poate n-ar fi rau ca cineva sa-ncerce sa-l traduca pe Creanga in limba actuala, desigur si-ar pierde din farmec, dar ar cistiga in audienta.

Viata la mahala era directa, sincera, cistiga cel mai puternic, nu se luau prizonieri. Fizicul meu ma dezavantaja, dar ce nu te omoara, te intareste, pe undeva mi-a prins bine. Daca as fi filozof de doi bani, as zice ca lipsa dotarilor fizice m-a obligat sa caut solutii pe alte planuri. Pe undeva cei slabi sunt obligati sa fie inteligenti, daca vor sa supravietuiasca.

Singura mea victorie in lupta dreapta a fost bataia cu Titi, un baiat mai mare si mult mai solid decit mine, cu un cap mai inalt. Mi-a fost atit de frica de el, ca atunci cind s-a dat la mine, am inceput sa topai si sa-i dau cu capu-n gura si-n nas, pina i-a dat „borsu“, cum ziceam noi. A venit cu ma-sa la mama si mama m-a batut cu nuiele subtiri, peste oasele care tineau loc de picioare. Dar, oricum, am capatat un anume respect in grup.

Ne mai bateam si cu mutii, inspirati si din luptele cu turcii, asa ii numeam pe copiii din strada vecina, care aveau printre ei si un baietel surdo-mut. Ne intilneam seara pe maidan si, in principal, aruncam cu pietre unii in altii. Unii, mai viteji, chiar treceau la lupta directa, nu era cazul meu, de altfel colegii ma protejeau intrucit eu eram cel care construiam arme. Am facut un tun dintr-o teava de la canal, cu elastice facute din camere de bicicleta stricate. Tunul era instalat pe un carucior de butelie. Carucioarele de butelie erau in dotarea tuturor gospodariilor, butelia fiind cea mai valoroasa piesa, absolut necesara supravietuirii in mahala. Procurarea buteliei era greoaie, au fost vremuri cind chiar venea si se livra acasa, dar au fost si vremuri cind nu se gasea de nici o culoare, se statea la coada zi si noapte. Tot noi copiii, adica baietii, eram responsabili de procurare si trebuia sa fi f atent deoarece se cam furau, de aici vine si vorba, „stau cu ochii pe tine, ca pe butelie“.

Ani de zile nu am indraznit sa merg pe strada vecina, de abia adult fiind, am fost pe acolo si ma trecea un fior, ca atunci cind merg noaptea in cimitir cu nepoata.

Peste ceva timp voi avea un anume renume ca inventator, dupa ce am invatat la Palatul Pionierilor sa fac un radio cu galena, care si functiona. Am fost nevoit sa apelez la Serban, un baiat care inspira mult respect, mai ales dupa ce petrecuse ceva timp la scoala de corectie, care mi-a procurat casti, obtinute din receptoarele de la telefoanele publice.

O activitate indragita era si furatul fructelor din gradini. Eram bine organizati, cei mai putin atletici, care nu aveau dexteritatea de a se cocota in copaci, tineau de sase. Se culegeau fructele si se adunau in sin, tare mult ne placeau caioasele, cind erau inca verzi si f. acre. Din nefericire si dusmanii nostri, mutii, aveau aceeasi pasiune. Odata au mers la furat, cel care tinea de sase a vazut ca vine stapinul si a dat alarma la timp. Surdo-mutul insa, nu a auzit alarma si a ramas in copac, fiind surprins de proprietar care a inceput sa arunce cu pietre in el. Saracul surdo-mut a cazut din copac si a murit. Asa au incetat luptele.

A fost un mare soc in cartier, copiii, in general, erau f. iubiti in mahala. Lumea a vrut sa-i linseze pe proprietarii gradinii. Oricum, au disparut din cartier, nu au mai aparut niciodata, se zice ca erau rusi, aveau un nume cu „iov“ in coada.