Curriculum Vitae

Hello Everyone,

My name is Ion Popescu, I am 32 years old, and have no sisters or brothers, so I was a spoiled only child. I am born in Bucharest, Romania, where I spent the first 12 years of my life, before I moved to Germany, with my parents in 1990, after the breakdown of the communistic regime. I think this was one of the first highlights in my life (of course with the exception of my birth). However the fist months in Germany were pretty difficult, I came in school, where I did not understand anybody, and nobody understand me (although I did not reach the puberty yet!). Thus, the initial enthusiasm were a little bit damped and now, after so many years, I could even say, that the highlight converted to one of the first low points in my life. Of course, I made it and after I passed the Abitur (the German university entrance qualification), I moved to Aachen, a very charming city not far from the Dutch and Belgium borderline. I started there to study mechanical engineering. After I failed the first two examinations, and I was completely disappointed about myself and I even had doubts (a little bit) if I have the talent, the understanding and the power to make it. This was definitely another low point in my life. I started to learn and to work harder than ever (till today), so I made it. After the 4. Semester I decided for the study specialization of aeronautical engineering. It was great to learn and understand the technical know-how necessary in order to realize one of the oldest dreams of mankind – to be able to fly.

The next, real highlight of my life was a 6 month internship period at XXX France, in the beautiful south-French city Toulouse. It was a very international and multicultural atmosphere, however from the technical point of view not very challenging. At work, in spite of the international and multicultural atmosphere I was constrained to learn French, which was at the end very good for me. Another highlight in the Toulouse period was that I met my wife; we married in 2005 and have a little daughter, of almost 2 years, called Maria.

Besides, all the points already mentioned, the most decisive point for/in my career was the first job in YYYY at a research institute on Composite materials, with very close collaboration to beeep. I worked there as research and scientific assistant, with the goal to get a PhD. It was initially not my plan to go for a PhD. however the economic situation constrained me to do so, since this seemed to me to be the best option. In the first 3 months, every day after work I thought about the option to quit. My chief and Professor had a very laisser-faire leadership style, I had a freedom of research and work which was scary/frightening for me at that time. I tried many times to discuss with my Professor, who was not only my chief, but only the main adviser of my PhD work. I remember his sentence “Ion, it is very hard in life to get the money of other people”. I interpreted this sentence, that it is difficult to convince people. I don’t know if I got the money of all people in this period, but his money and that of many others too. Thus I organized my job by myself (very self), started with a fundamental research project funded by the German research society on the propagation behavior of stress waves in composites. My professor was more a technology manager than a scientific professor. He is also in the top management of YYYY , thus he asked always for application, although I was not the initiator of this project. Somewhere on a conference I heard the first time the magic word “SHM” which was the topic I spent the next 4 years of my professional career. It was not difficult to convince my Professor, that this is the application he/or me?? Was looking for. Nobody at XXXX heard anything about that topic; it was completely new for us, with all the pros and cons. One of the problems was that nobody at XXXX (incl. my chief) could give me any technical advice – this was the cons, but the big pros, was that I could do whatever I liked to do. I created a small team of 3-4 students in the framework of bachelor internship and master students in order learn about this topic. We created a small lab with an experimental set-up (I got immediately the budget for that from my Professor) and an analytical team, including wave simulation based on FEM etc. A big highlight in this period was the speech of an American professor at an SHM Workshop, who really fascinated me. I talked to him and could arrange to spend some time with him in his lab at the University ZZZZ in the US. It was a hard-working period and very inspiring. He even agreed to become my second adviser for my PhD work. Of course, my Professor at YYYY agreed. During this time at YYYY I had also many times the opportunity to do the courses of my chief, to get and apply for funding at EU, LuFo and other regional places. I had meetings with project proposal evaluators and tried of course to get (again!!) their money. Sometimes it even worked!! Last but not least, this 4 years period in beep at YYYY was the period with the greatest impact on my professional development, especially the fact to deal with professional liberty and freedom. A part of my PhD work was even applied for German patent, and accepted. I made first experience to lead people (students in this case). I realized that there is no fixed formula to deal with them. Some student had to be motivated, other ones had to be stopped in their enthusiasm to assure to get results and not to start to much but to finish to less. This 4 years was a continuous highlight in my professional life (of course, but with only very less drawbacks).

Highly motivated and proud of an additional scientific title, I became Dr. Popescu (although my name was long enough already before) in September 2008 I started at XYXYXY, in the department xxx for Design Automation and Optimization. It is the same department in which I did my diploma thesis 4 years ago. I kept contact to the head of the department, who is now head of the main department beep the whole time. After the liberty I had in beeep, of course I felt quite “braked” at the beginning. I started with small “things”, programming of Excel macros and FORTRAN subroutines. But after 6 months I became responsible for two technology projects on composite structural design, although small (80 kE year budget), I was project manager. Wow! Later I become responsible for all work packages of Structural biiiiiip. Regular highlights are the project reviews with the technology and innovation management. During the preparation of each review I think about the wise words of my PhD father: Ion, remember, It is hard to get the money of other people.

When I don’t think about composite, about getting other people’s money, I love to play the guitar, to make sports (specially jogging, since it is one of the most efficient sport, when you do not have much time), and to cook (I start this in France, when in our student hostel every body had to cook one time a week for the others). But right now, I have to convince my daughter to let me do that. Believe me, this is sometimes much harder than to convince in the professional life, so it is very difficult “to get her money”.

As career goal I would say: I would like to get into a position in which I reach my personal incompetence at the highest level and to get the money of other people.

Finally I can say in the past I learned very much about very less, in the future it would love to learn very less but about very much.

Last but not least: you asked about an object which represents me: Hmmm…I brought an airplane. But I do not know in how far this represents me. I simply like it. I like the way it combines many different requirements and many different disciplines. It is a very harmonic thing, and this is one of the main reasons, it works and it is able to realize one of the oldest dream of mankind – the ability to fly.

Trenule masina mica, unde-l duci pe Ionica..

Tare mult imi place tehnica, nu numai avioanele da si trenurile. Azi va voi prezenta ultima realizare a firmei Siemens, Velaro D. Velaro e marca inregistrata Siemens pt. trenuri de mare viteza. Au fost construite multe variante, exportate in Spania, cele mai luxoase si rapide trenuri, cu o viteza de 400km/h si patru clase, exportate in China sub denumirea de CH3, si in Rusia cu denumirea Sapsan, tradus inseamna vultur calator.

Velaro D va fi prezentat in urmatoarele zile la Innotrans, in Berlin, cea mai mare expozitie de trenuri din lume. Am vazut prezentarea trenului intr-un ziar german. Am intrat pe comentarii, m-am simtit ca-n Romania, toti nemtii, aproape fara exceptie, care comentau, erau circotasi, unu scrie ca a mers cu trenu si minacarea era proasta, altu ca n-a gasit loc, ca a avut intirziere, ca de ce trebe sa mearga cu 300 la ora, lui ii e suficient 160, si, si , si... singura diferenta e ca nimeni nu a scris nimic de Basescu.

Mi-am adus aminte de Velaro Russland, vedeti aici un film Сапсан , rusii sunt f. multumiti de acest tren, da numai unii, cei care merg cu el, de altfel nu merge prea repede, de abia 250km/h, de la Sankt Petersburg la Moskva. da e proiectat sa mearga prin zapada si viscol la o temperatura de -50°C. Cei care locuiesc insa pe linga linie sunt extrem de suparati. Sinele nu sunt in nici un fel protejate, trenurile merg f. repede si sunt f. silentioase, astfel ca traversarea liniei ferate e o adevarata aventura. Din nefericire au fost destul de multe accidente tragice atunci cind Ivan a inercat sa treaca repede linia. Nici poduri sau tunele nu prea sunt asa ca se asteapta la bariere ore in sir, ba trece un tren dintr-un sens ba dintr-un altu. Autoritatile au instalat niste difuzoare f. puternice care avertizeaza cind vine trenu, avertizarea incepe cu ca. 30 minute inainte de trecerea trenului, fapt ce-i enerveaza extrem pe mujicii care locuiesc pe linga linie.

Fiind un popor de revolutionari, mujicii iau masuri, arunca cu pietre in tren si aproape zilnic nimeresc ferestrele care trebuiesc schimbate si nu sunt ieftine.

Citeam pe undeva ca si Ro ar vrea sa bage trenuri de mare viteza, nu pot decit sa spun, atentie, vine trenu!

Martea sunt trei ceasuri rele.

Nu stiu altii cum sunt da io sunt convins ca voi muri intr-o marti. Nu cred ca are mare importanta ziua, da orsicit.
Am programat de vro doua saptamini delegatia de azi. Nu ma simteam prea in apele mele, trebe sa vorbesc englezeste. Cindva m-am inregistrat vorbind englezeste, de atunci mi-e f. rusine sa vorbesc, prea tare, englezeste, si vorbesc f. incet, da nu aude nimeni, sau vorbesc f. repede. Trebuia sa ajung la ora 9:00 trecute fix, la vro 320km departare de casa. Am vrut sa merg cu trenu da nu am gasit nici o legatura. Singura solutie ar fi fost sa plec cu o seara inainte, deci as fi lasat-o pa nefasta singura doua nopti. Am nefasta frumoasa, nu pot s-o las asa singurica singurica, doua nopti.
Asa ca mi-am zis inchiriez o masina. Buuun. Am inchiritat-o de cu seara, misto masina, cabrio. Am bagat, tot de cu seara, adresa in navigatie, urma sa fac vro trei ore, m-am gindit ca daca plec la cinci de acasa mai am timp si sa beau o cafea pa drum. La cinci intuneric ca-n nuca, ploua, ploua si bate vintu frunza-n dunga. Bine ca am cabrio. Prima parte a drumului o fac vitejeste, 180-200km/h. Pe undeva se lumineaza, autobahnu se umple, peste tot sirene, pompieri, accidente, navigatia ma scoate din autostrada, deja nu mai am sanse sa ajung la timp. Bag tare, intru din nou in autostrada, curba strinsa la dreapta, la schimbat autostrada, ploua, nu se vede mare lucru, deodata primesc o lumina rosie, ma uit, merg cu 100, pa curva era 30.

Ajung cu doar cinci minute intirziere.

Imi piere chefu de englezi, care de fapt erau suedezi si finlandezi si norvegieni, renunt la invitatia la masa de seara, bag computeru in internet, in hotel, pt. depasirea de viteza preconizata, amenda 240 Euroi, 4 pct. de penalizare si o luna carnetu suspendat.

Ma duc sa beau o vodca si un vin si o vodca, totusi a mai trecut o marti si nu am murit!

Cind draq se termina criza?

Vorbeam cu nefasta, de fapt ia vorbea cu mine:

-Nefasta: Ma tigane hai sa renovam si noi un pic casa!
-Io: Ai innebunit, acum te-ai trezit, nu vezi fa ce criza ie?
-Ia: O fi criza da azi cind am incercat sa deschid sertaru la dulap mi-a cazut pa picior.
-Io: Si ce fa esti dansatoare? Las ca-i bat un cui.
Lucru pe care l-am si facut, nu mai e nici un pericol, ca sertaru nu se mai deschide.
-Ia: Hai ma sa schimbam tapetu, ca-l avem de jde ani si e mai rau ca la tigani.
-Io: Uite asta nu-mi place la tine ca esti rasista, da ce-om fi, doar nu suntem pinguini.
-Ia: mi-e rusine sa mai invit pa cineva in casa, robinetu la baie curge ca am facut bataturi sa tot incerc sa-l inchid.
-Io: sa fie clar cine vine la mine vine sa ma viziteze, nu sa se spele, daca vrea, sa se spele acasa. Ca slava Domnului le dam de mincare si bautura de pleaca toti imbuibati, si tocma acum pa criza asta.

Zilele trecute am vrut sa cautam un hotel pt. concediu de schi de Craciun, mi-am zis, pa criza asta nu e nici o problema, peste tot e liber. Hash, am trimis E-mailuri, am dat telefoane, am cautat peste tot, totu-i ocupat, d-abia mai gasesti ceva la ca. 20km de pirtie, cu paturi suprapuse si vaca la parter.
Saptamina trecuta am fost, cu niste preteni, la circiuma, in Düsseldorf, mi-am zis, nu trebe sa rezervam, pe criza asta precis e gol peste tot. De unde, totu era plin, am gasit cu chiu cu vai o masuta inghesuita linga WC.

Acum nu stiu, zau, ce sa fac, nefasta face mari presiuni, ia zice, ca Basescu, ca nu mai e criza, vrea pantofiori, rochite...

Acum pa bune, e criza sau nu-i criza?

P.S S-a scumpit si vinu, deci e criza!

S-a spart balonu!

Poza de mai sus am primit-o de la un preten, isi zice ingineru si chiar e. Ii multumesc si-i cer scuze ca o bag pe blog fara sa-i cer acceptu.

Nu stiu ce ton sa adopt la aceasta postare. Pe de o parte imi vine sa pling si pe de alta sa rid. E vorba de cercetare. Stiu ce nasoala e meseria asta, faci, ca la tango, un pas inainte si doi inapoi, nu de putine ori am fost tinta mistoului colegilor si sefilor, nu de putine ori am fost gata sa renunt si sa trec la o ocupatie mai lumeasca. In meseria asta trebe sa ai nervi tari, cind esti convins ca gata, gata e pe teava, iese, tocma atunci intervine Murphy. Se spune ca-n cercetare numa 20% din banii investiti aduc rezltate, nasoala e ca nimeni nu stie care sunt aia 20%.

E vorba de Asociatia Romana pentru Cosmonautica si Aeronautica ARCA . Niste baieti dinamici s-au strins, au reusit chiar sa adune bani privati si vor sa faca ceva nemaipomenit. Pin-aici totu e f. frumos. Trec peste citeva declaratii bombastice de ex. "echipata cu primul motor racheta din lume din materiale compozite reutilizabil... Prima treapta este cel mai mare balon solar din lume", nu stiu, zau, de ce trebe neaparat sa fie cei mai tari din lume, da, ma rog, reclama e reclama.

Despre ce-i vorba in propozitie, baietii vor sa lanseze un modul pa luna, ideea fiind f. simpla desi nu f. noua, sa ridice racheta pin-la inaltimea H0, cu un balon si de acolo s-o pocneasca in spatiu. Spun ca ideea nu-i chiar originala, e chiar veche, da nu de putine ori o ideea veche, reluata cu ultimele tehnologii poa sa devina functionala. Nu mai departe trenu cu perna magnetica, patentu dateaza din 1934, facut de Hermann Kemper, si d-abia acum citiva ani s-a realizat in China.

Ii urmaresc de citva timp. Mentionez ca desi am studiat aviatie, totusi NU sunt specialist in rachete, sunt un asa numit "expert", care stie f. mult despre f. putin, nu sunt enciclopedist. Am vazut si am tremurat cu ei la diferitele experimente, am plins cind s-a bulit ceva, am sperat sa iasa data aviatoare bine. La 4 August a fost o noua incercare in Bazinu Marii Negre, cum ar zice cineva.

Am citit anuntu "Procedurile de lansare au decurs perfect, dar anvelopa balonului cu heliu s-a fisurat si echipa nu a putut continua lansarea", sa recapitulam, procedurile au decurs perfect, da s-a spart balonu!?

M-as fi asteptat sa fie probleme cu stabilizarea rachetei la decuplarea de balon, m-as fi asteptat sa nu ajunga chiar pe traiectoria stabilita, se intimpla si la case mai mari, da sa se sparga balonu la umplere cu heliu, nici prin cap nu mi-ar fi trecut, adica nu a fost cumva controlat inainte, nu a fost testat?

Astept cu nerabdare urmatoarea incercare, planificata in Octombrie.

Sunt f. scheptic da le urez mult succes!

Update: am aflat cu multa bucurie si mindrie ca ARCA si-a schimbat Logou. Asa da!

Du sprechen rumänisch?

Schita radiofonica de Kishon, din pacate in lb. germana, buna pt. emigranti.

Dupa conced

Nu stiu altii cum sunt, da io dupa conced cad intr-o mare melancolie blegoasa. In conced, de regula, nu citesc, nu ascult radio si nu ma uit la TV, pur si simplu vreau sa ma dezintoxic de "stiri", nu vreau nici stiri bune nici rele. Cind ma-ntorc, insa am o mare foame-n mine, vreau sa aflu ce s-a mai intimplat in lume, cum s-a descurcat lumea fara mine. Anu asta, la venire, am vazut citeva sute sau poate mii de morti in Pachistan, citiva morti in Duisburg la Love Parade, doar 21, ici colo niste inundatii, citiva morti in niste mine, calduri toride in Ro, o noua boala transmisa de un tintar, niste copii arsi, si, si, si. Din fericire vacanta mea a fost relativ scurta, mi-e teama sa iau una mai lunga, sunt sigur ca la-ntoarcere as afla ca s-a sfirsit lumea.

Ce fac in vacanta? Cindva vizitam muzee, bifam tot ce-i mai cu nume, ma simteam extrem de cult. Acum insa, m-am prins, ce draq sa vezi in muzee, astia sunt obsedati ori de sex, ati observat ca toti peretii muzeelor sunt pline cu muieri goale?, ori de razboaie. Nu, nu ca mi-ar displace muierile, da in conced am o activitate hormonala jenanta, mai ales ca port pantaloni ingusti, si ma-ntelegeti, la virsta mea sa te afli intr-un muzeu cu castile la ureche si deodata, nu, e penibil..

Uite la tablau asta se intituleaza muieri dazbracate.. nu ca va vine sa..?


De astea ce sa mai vorbim!



Sau o alta tema obsedanta, fiecare incearca sa arate cit de viteaz ie poporu respectiv si cum i-au casapit iei pa altii.

Chiar si italienii, unde am fost anu asta, aveau un monument, pa linga plaje, sa-l vada tot poporu, in care erau slaviti niste eroi care au cazut la datorie in WW2 pt. apararea scumpei patrii. Nu sunt io mare doctor in istorie, da poa cineva sa-mi spuna cine draq i-a atacat pa italieni si de cine au salvat patria?
Daca ar fi vorba de americani se-nseala amarnic, ca prin 50 americanii au venit in valuri in Italia si eroii italieni s-au intrecut a-i intimpina cu pizza, gagici si vin.
Acelasi lucru ar fi valabil daca dusmanii ar fi fost nemti, e adevarat ca rusii si japonezii au venit ceva mai tirziu.

Deci de ce draq s-au jertfit baietii aia, baieti in putere, care aveau viata inainte?

De aia io in conced pur si simplu stau, stau, nu, sa nu credeti ca cuget, nu, doar stau!

Sfaturi pt. emigranti.

Observ ca exista in Ro un mare curent emigrant, iubita mea Lia, TOG, precum si Simona Tache sau Iaru, ar vrea sa emigreze. Ma simt, cumva, obligat sa le ofer niste recomandari rupte din viata.
Contextu e un pic contraversat, de curind, in Ge, a izbugnit un mic scandal provocat de un anume Sarrazin, pfui ce nume, ceva grangure pe la Bundesbank, care a scris o carte. Cartea nu s-a publicat ci doar s-au bagat niste capitole prin Der Spiegel sau Bild. Angelica noastra s-a suparat f. mult si chiar, lucru pe care il face f. rar, l-a certat pa asta. Sarrazin asta da f. tare in musulmani, vine si cu multe cifre, de ex. 30% dintre copii proveniti din familii musulmane nu au nici o scoala terminata, si numai 14% bacalaureat. Spre comparatie copiii vietnamezilor, veniti pa vremuri in DDR, au in proportie de 80% bacalaureat, mult, chiar peste media nemtiilor get beget.
Din fericire nu prea vorbeste despre romani, desi cred ca ar avea numai vorbe bune.

Prin urmare imi permit sa fac citeva recomandari pt. cei care vor sa emigreze sau sunt proaspat emigranti.
1. Cind plecati din Ro vindeti, dati foc la tot, taiati podurile, otraviti fintinile, nu exista drum de intoarcere, injurati soacrele.
2. Evident ca un loc de munca, indiferent cit de bun sau rau, e prioritatea principala. Veti arata ca vreti si puteti. Recunosc ca-i al dracu de nasol sa muncesti, mai ales ca de regula e pe bani f. putini.
3. Putinii bani cistigati trebuie reinvestiti, cea mai buna investitie nu e o masina sucara, nu e niste pantofiori si nici un sejur in Maldive, ci, cum zicea Lenin, invatati, invatati, invatati. In fiecare localitate care se respecta, prin vest, sunt universitati populare, scoli serale sau la fara frecventa. Orice, absolut orice curs va duce mai departe, pe de o parte luati pulsu societatii in care va aflati si pe de o parte va cresc sansele la un loc de munca mai bun. In cazu in care meseria voastra nu prea e ceruta incercati sa va recalificati.
4. Nu va laudati ce mari savanti ati fost voi prin Ro, nu va crede nimeni.
5. Nu birfiti si nu vorbiti de rau Romania, veti lasa o impresie proasta.
6. Nu faceti declaratii de dragoste noii "patrii", suna fals.
7. Tineti legatura cu comunitatea romaneasca, da evitai ghetoizarea.
8. Cautati contacte cu bastinasii, fara aroganta da si fara umilinta.
9. Invatati cit se poate de bine limba bastinasilor.

Va urez la toti mult succes, din pacate romanii au pe undeva soarta evreilor, vor vagabonda prin lume da cindva, poate.. viata e mult pre scurta, bucurati-va de ea.

Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu:
Extremele culinare ale vieţii - frugalitatea şi desfrîul - Le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii '80, cel mai sumar prînz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a "mizeriei" Romania.

În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în Vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar Vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei - gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii
acestora - NE aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară. Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu
salată Verde. Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un are oarecum pios şi preocupat, să mîncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi pînă cînd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. , I s-a adresat ea
soţului ei, . Apoi, către noi: . Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva milimetri. Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atît de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei. În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare NE-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne. Cu un Guten Appetit! Rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri, fără să manifest, însă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă în mine, devastatoare, foamea. Pleşu, care stătea la masă lîngă mine, a văzut pesemne disperarea care-MI apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi MI-a strecurat o bucăţică. . Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zîmbind între timp politicos şi avînd aerul că sînt interesat de conversaţie. Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum în faţa noastră. Şi-atunci s-a-ntîmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborît de opulenţa prînzului, şi, cu mîinile la ceafă, a rostit satisfăcut: Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! - Und denke nur, Schätzchen - îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. (<-Aş zice c-am mîncat excelent!> <-Şi cînd te gîndeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să NE-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mîine>.

Peste cîteva luni eram în ţară. In Casa chirurgului , colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea NE propune să facem un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. Era o
casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un -pinacotecă, în care doctorul îşi rînduise cu grijă comorile. Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în timpul mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria - un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare - şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din tavan, brînzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă. Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brînză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de
cîrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smîntînă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cînd la unul, cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum,
perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte cînd îi simţeam mîinile strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina
ameninţa să ia o turnură ucigaşă. Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea , a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre. Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pînă la , apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru , dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) , aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi... palinci. Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de , crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi
de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun - dulceţurile - şi către cea drăcească - brînzeturile tari şi cîrnăţăria.
Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încît, spre ora 1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai cînd eram pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să ţîşnească din casă cu o valijoară în mînă. <- V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!>. Există cîteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stînd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu burţile profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară. Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu . Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele care, scoase cu mîndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brînză tocmai scoase din cuptor. <- Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră mîncăm de seară>. S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l
înţeleg nici pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi . Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la , care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decît de o mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii". *