luni, 18 martie 2024

Radu Parpauta

 Atelier LiterNet / Proză scurtă / Praful de pe tobă Despre posteritatea mea Radu Părpăuță 11.06.2022 Visez, scriu... The Show must go on! 

Mi-ar plăcea ca, după ce dau ortul popii, unul din prietenii mei, Ovidiu Nimigean, Mick Astner, Bogdan Crețu, Dorin Aștefănoaie sau poate Dorin Spineanu din moarte (sunt mulți ai dracului! nu că mă laud) să scrie o lucrare despre scrierile mele intitulată cam așa: Tradiție și inovație în proza lui Radu Părpăuță. Iar pe urmă să intru în manualele școlare, la bacalaureat să fiu citat, chit că risc ca vreun măgădău cu fire de păr sub nas să-mi pocească numele la bac sau la corigență, dacă o să mai fie corigență pe atunci, iar corigența nu va fi socotită cumva incorectă politic. În manuale să mi se facă o scurtă biografie. Nu sunt sigur, probabil că am mai scris asta. Am făcut primul trimestru din clasa întâia la lampă. O țin minte pe mama cum tot ștergea burluiul la lampă, ca să pot face bastonașele. În seara de Anul Nou mă uitam prin ușă afară: - Mamă, ia uite ce jos e luna. Parcă e-n ogradă la moș Ambrozie. Mama s-a priceput. Lasă cârnații (făcea cârnați, că tăiasem porcul) și sare repede la șalter (așa îi spuneam pe atunci, veniseră niște băieți glumeți cu vreo lună înainte și așezaseră instalația electrică). Sare repede și sucește șalterul. Și atunci s-a făcut lumină în casă. Parcă era în povești. Vedeam pentru prima dată în casă lumină electrică Era în 1962. Ai mei nu erau prea veseli. Dăduseră pământul la colhoz (3 ha). Anume au dat comuniștii drumul la curent în 1962. Atunci se raportase încheierea cooperativizării agriculturii. Voiau să le sugereze oamenilor ce bine o să fie de acum încolo. Ce noroc a dat peste ei. Deh! Norocul tomeștenilor a fost că e aproape orașul Iași. Cei tineri, majoritatea, s-au angajat pe la fabrici și uzine în Iași. Tot atunci s-a instalat o linie de autobuz la oraș. Prima dată am mers în Iași pe jos, aveam vreo 5 ani, am plâns să mă ia, tata voia, dar mama nu. Până la urmă m-a lăsat. Pe drum mă durea picioarele, dar nu spuneam: mi-era frică să nu mă întoarcă. Am mers "pe drumul Holbocii", așa-i zicea atunci, până la tramvaiul 3. Prima dată am mers cu tramvaiul - șuieratul și zdroncănitul ăla era pentru mine precum cântatul Mariei Tănase de la radio. Nu o văzusem cum arată, mama își închipuia, după glas, că trebuie să fie una grasă, "cu musteți". Am intrat în adolescență la liceul militar din Câmpulung Moldovenesc. Se intra greu la liceul militar pe vremea aceea, în primii ani ai lui Ceașcă. Cred că și acum, n-am verificat. Își trimit părinții odraslele la acest liceu, fiindcă, nu mai e nevoie s-o spun, intrând la liceul militar, ai viitorul asigurat: Lasă că știe tata mai bine. Intri acolo și pe urmă... trai nineacă! spun convinși părinții-țărani sau părinții-muncitori. Grad-grad, salar-salar, ca să nu mai vorbim de reșpectul în lume - întotdeauna a fost așa. Lumea își punea mari speranțe în Scorniceștean. După epoca lui Dej nici nu era greu să strălucești, era ca și cum ai da câinelui după pâine și apă, numai cârnați de la Auchan. Apoi, la primele lui derapaje de "cult al personalității", cum au zis politologii după aceea, oamenii, în special cei din Moldova sau Ardeal, îi găseau de obicei scuza: Asta numai cățeaua i-a făcut-o, că olteanul până nu-și ia și cățeauaaa... El era băiat bun, dar cățeaua ceea era rea al dracului și l-a mânat și pe el la rele. E drept, și Ceaușeasca parcă se străduia să pară proastă și să trezească mânia oamenilor. Iar cei din jurul Ceaușeștilor, tot felul de lingăi și politruci deveniți tot mai pupincuriști, an de an deveneau tot mai mincinoși - nu îndrăzneau să le mai spună adevărul în față. Dacă vor fi având vreodată această îndrăzneală, căci comunismul nostru era construit pe principiul satrapiei orientale - nu zicea nimeni nici pâs în fața șefului. Dacă ar fi știut cine au fost Ahemenizii, Ceaușescu trebuia să le ridice un cult. Noroc că nu știa decât de Mihai Viteazul și Radu dă la Afumați. Dar să trecem de această digresiune. Oricum, pe atunci puștiulică care eram, de vreo 14 ani, rareori judecam lucrurile astea. Apoi nu mă voi sfii să declar franc: Am făcut filologia pe vremea Împușcatului și a Ciumei lui, căci pe vremea aia (nu știu acum) doar rătăciții dădeau la filologie, fiindcă și idealiștii trebuiau să aibă și ei un loc- să cunoască Viața la țară cu bunele și nebunele ei, să se căsătorească devreme, eventual cu colege de grupă, să facă copii pentru Țară, Neam și... Președinte, să ajungă bieți profesori la Căcăuții din Vale sau la Cioca Boca și să rămână toată viața niște amărâți de idealiști. Asta până ce ajung la o vârstă când idealismul dispare, căci, nu-i așa, materialismul vine tocmai pe fondul relației defectuoase care a apărut între materie și spirit, exprimată printr-o lipsă de moralitate a celor care au o asemenea raportare la materie. Cu alte cuvinte, nu este neapărat rău să fii bogat, ci rău este să trăiești doar pentru a fi bogat, adică pentru a avea bani și bunuri materiale (ultima frază am copiat-o dintr-un manual de morală). Iar acești idealiști, cum spuneam, ajung la o vârstă când idealismul dispare asemeni cucuvelei în adâncul nopții, mai precis când se amestecă cu terciul vieții cotidiene. Dispare ca polenul de pe floare, adică atunci când urâtul bărzăune intră în floarea asta ideală și o zgihuie din toate puterile. Adică, în fine, atunci când profesorașii încep să se cunoască pe sine, când simt în ei un soi de tristețe pe care n-o bănuiseră până atunci. Nici sexul cu nevasta nu mai alungă această tristețe venită de niciunde. Asta doar unii, alții, vorba ceea, rămân ce-au fost - romantici. Sau niște râme, ca acel vierme cu corpul lung, de culoare roșcată, care trăiește în pământ sau pe sub pietre, hrănindu-se cu pământ bogat în resturi vegetale (Lumbricus terrestris). (Radu Părpăuță, Despre posteritatea mea)


Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici

Dumnezeu sa-l ierte!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

comentati