D-ALE CERCETĂRII

Un text scris de un fost coleg, nici macar nu stiu de cine, dar ar fi putut fi scris chiar de mine.

Autor: un martor onest

PREAMBUL

Întâmplările care fac obiectul acestei modeste scrieri sunt reale, iar protagoniştii ei, inclusiv subsemnatul, pot depune mărturie şi la HAGA că lucrurile s-au petrecut întocmai.

În primăvara anului de graţie 1989, nimic nu prevestea marea zăpăceală din decembrie. Drept urmare, românii paşnici îşi vedeau conştiincios de treburi cu sârguinţă, fără nici un rost şi lipsiţi de speranţa că se va schimba ceva. În aceeaşi notă, un grup de tineri cercetători de provincie pregăteau împătimiţi o prezenţă, care se va dovedi memorabilă, la o manifestare de prestigiu în capitală (unde încă se mai putea cumpăra salam şi unt), în care să-şi prezinte rezultatele trudei lor entuziaste pe tărâmul cercetării.

Hotărârea şi determinarea lor s-au amplificat şi au atins cote maxime în neuitata zi a deplasării (controversată de mulţi rău voitori). Conform obiceiurilor vremii, o delegaţie adevărată nu se putea face decât cu trenul (pentru o înţelegere mai bună a istoriei se poate dezvălui, fără a pierde din universalitate, că întâmplările nescrise până acum şi-au găsit împlinirea pe ruta Craiova-Bucureşti-via- Roşiori). Aşa se face că, înainte de trezirea soarelui, la ora cinci trecute  fix, patru vajnicii cercetători din care unul, mai presus decât ceilalţi ca funcţie, erau deja îmbarcaţi în tren (bine înţeles la clasa a-II-a)  într-un compartiment cu un iz de mucegai care nu putea ştirbi cu nimic dorinţa de afirmare a tinerilor (urma ca un al cincilea protagonist să se alăture nucleului pe drum, în halta Caracăl).  Cred că ar fi o lipsă de neiertat dacă nu aş preciza din start raportul dintre eroii acţiunii.  Deşi erau toţi animaţi de spiritul curat al cercetării, de dorinţa de a descoperi lucruri noi, acţiunea avea ca pilon central pe şeful de laborator, singurul care avea de susţinut o comunicare nescrisă şi ţinută secret până la manifestarea sus pomenită. Săltat conjunctural pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi (erau toţi cam din aceeaşi generaţie), şeful, care nu era cu nimic mai presus decât ceilalţi ca pregătire şi realizări, îşi aroga cu blândeţe aerul de lider şi manifesta o îngăduinţă superioară faţă de subordonaţi, frizând de multe ori penibilul în relaţiile cu terţi. Mai mult, pentru o înţelegere profundă, trebuie spus că  şeful avea o energie debordantă (stimulată de multe ori de aburii alcoolului înfrăţiţi cu o cafea atât de tare încât ar fi trezit şi un cal toropit după o zi de cărăuşie) orientată inconştient spre un sublim ridicol. Printre ceilalţi participanţi, se detaşa un coleg provenit de pe plaiurile lui Creangă care avea un umor sănătos pigmentat din belşug cu ingredientele lui Păstorel Teodoreanu şi pus nestăvilit pe şotii chiar împotriva voinţei sale.

Acestea fiind zise, să începem depănarea firului întâmplărilor cu cel mai deplin respect faţă de adevăr. 

PRIMA PARTE (Craiova-Caracăl)

În scrâşnetul desfrânat al roţilor, trenul se puse în mişcare spre un destin implacabil. Din start nu trebuie omis că în compartiment, pe lângă echipa deja prezentată, se mai afla un personaj, misterios, semi adormit, supranumit ulterior “gorjanul “ şi  care va avea  un rol memorabil în istorioara noastră. Nu a trecut nici un minut de la plecare când, deodată, pe culoarul întunecat apare, distins şi maiestos dar degajând blândeţe, nimeni altul decât “rinocerul “ (poreclă acceptată cu bunăvoinţă, provenită de la faptul că ne relatase detaliat  în nenumărate rânduri conţinutul unei conserve de rinocer şi că vorbea graseiat de la natură) un bun coleg al nostru, mai în vârstă, tehnician redutabil, înzestrat cu dragoste de natură şi cu harul facerii a tot felul de licori spirtoase din fructele binecuvântate ale pădurii, daruri pe care ni le împărtăşea părinteşte şi nouă. Se ducea fericit la nunta unui frate de-al său la Braşov şi purta o nelipsită geantă jerpelită din piele din care întotdeauna răsăreau surprize din cele mai plăcute. Privirile noastre s-au întrepătruns: el ne-a privit cu bucuria revederii iar noi am scrutat curioşi geanta-i proverbială. După un schimb de saluturi pline de curtoazie, “rinocerul “ a descuiat hâtru servieta, ne-a privit plin de dragoste cu ochii săi de un albastru profund şi a scos cu grijă o binecuvântată sticlă de un kil în care se lăfăia o licoare arămie plină de promisiuni (era un coniac de casă făcut după o reţetă numai de el ştiută şi neîmpărtăşită nimănui). Fără alte cuvinte, ne-a predat protocolar sticla şi ne-a urat drum bun şi succes, pierzându-se rapid şi misterios în mulţimea care ticsea nedefinit culoarul. Hotărâţi să avem o zi plină de realizări şi cunoscând că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă,  am primit necondiţionat stimulentul perceput unanim ca o pronie cerească. Între noi nu existau reţineri închipuite şi fiind la vârsta tinereţii, desigur cu toţii sănătoşi tun, am început meticulos ritualul sănătos de a plimba cu demnitate sticla de la unul la altul, minunându-ne fără invidie de meşteşugul “rinocerului“ şi nereuşind a ghici câte grade are licoarea (nici nu ne-a interesat prea tare atâta timp cât aluneca pe gât fără efort).   În mod firesc, discuţiile s-au animat în limitele celei mai depline decenţe prilejuind schimburi memorabile de elevate şi valoroase idei ştiinţifice şi filozofice în care se detaşa evident, şeful. Totul se petrecea în prezenţa, deocamdată impasibilă, a  “gorjanului “ care îşi dezlipea încet pleopele făcând loc unor ochi imenşi albaştri, tâmpi, cu o privire totuşi blajină de consistenţa celei a lui Ghiocel, modelul bovin atât de iubit de marele nostru pictor Nicolae Grigorescu. Când am văzut  sticla  goală, ne-am dat  seama cu toţii că am ajuns sănătoşi, cu voia lui Dumnezeu şi cu o bună dispoziţie plină de promisiuni, în gara Caracal (Caracăl şi urbe de vază după localnici, comună însemnată doar prin minunile de prostie după invidioşi). Trenul a zăbovit suficient atât cât să urce şi colegul nostru, ultimul component al echipei hărăzite succesului total. 

 A DOUA PARTE (Caracăl-Roşiori)

   Încă neobosit, trenul s-a urnit din loc şi nu după mult timp, în uşa compartimentului şi-a făcut apariţia cercetătorul din Caracăl (denumirea dată de localnici este mai potrivită). Nu mare ne-a fost surprinderea când am constatat cu toţii că acesta nu era singur. Îl însoţea o sacoşă fără prea multă personalitate ca formă, dar plină de semnificaţii în conţinut: două sticle brumate în care se lăfăia maiestos binecuvântatul zaibăr, tezaur oltenesc. Nu a fost nevoie de cuvinte, ne-am înţeles din priviri şi am purces imediat la desfundatul primei sticle pe care am început să o plimbăm pe la fiecare după ritualul deja consacrat. În acest context, unii dintre noi mai temători au început să amestece băutura cu minuscule pacheţele de mâncare pregătite minuţios de acasă. Şeful s-a ţinut tare în faţa acestei ispite şi s-a ferit hotărât conform sfintei învăţături din bătrâni : mâncarea e fudulie, băutura-i temelie. În acest context, şeful nostru, fire populară şi deschisă la un dialog onest, a început un dialog ad-hoc cu cel care nu făcea parte din echipa noastră. În puţine cuvinte spuse din suflet am aflat că partenerul nostru de călătorie era din Gorj (motiv pentru care, fireşte, l-am supranumit “gorjanul “ ca o entitate poziţionată într-un spaţiu generos), este inginer minier şi ce este cel mai important, se ducea în vizită la Naşu la Bucureşti (fără a ne mărturisi, cu bună ştiinţă, scopul). După desfundatul celei de a doua sticle de zaibăr, şeful, ospitalier din fire l-a îmbiat cu bună credinţă pe “gorjan“ să servească din vin, gest care după degustare a primit cuvinte frumoase de apreciere spre satisfacţia generală.  “Gorjanul “ vizibil mulţumit şi flatat dialoga preferenţial cu şeful care (din ce în ce mai ameţit) nu a omis să repete de câteva sute de ori că noi ceilalţi eram subordonaţii lui. Din păcate lucrurile bune au şi un sfârşit. Eram la jumătatea drumului dintre Caracăl şi Roşiori când am constatat dezamăgiţi că vinul se terminase iar vremurile odioase de atunci nu ne ofereau un vagon restaurant în care să ne refacem forţele pe cale de epuizare, atât de necesare pentru manifestarea la care urma să participăm . Speranţe nu mai aveam când, colegul moldovean, cu isteţimea moştenită de pe malurile Bistriţei, a sesizat un schimb de priviri temător între  “gorjan “ şi  geanta lui de pe poliţa de bagaje în care nu era greu să bănuieşti existenţa a două bidoane nevinovate dar suspecte că ar conţine zaibăr adevărat, motiv real şi suficient pentru o vizită la naşu. Jucând hotărât pe cartea intuiţiei colegul nostru a elaborat şi pus în aplicare o strategie diabolică, sprijinită de noi necondiţionat, care avea drept nobil scop să bem vinul “gorjanului “. Cheia de boltă a planului malefic era punerea la îndoială a calităţii vinului destinat ca plocon naşului (lucru cu care în Oltenia nu se glumeşte). Dialogurile au căpătat accente paroxistice şi sunt imposibil de redat. S-au spus vorbe grele, că vinul ar fi o poşircă, că adevărul trebuie demonstrat, că nu îşi respectă naşul, ba chiar că în bidoane ar fi apă. În faţa tirului încrucişat şi necruţător, “gorjanul “ a cedat psihic şi în ovaţiile asistenţei s-a  ridicat hotărât şi a luat unul din bidone clamând : convingeţi-vă !  Convingerea, însemnând un bidon de trei litri conţinând un zaibăr desăvârşit (ales cu grijă de “gorjan “ pentru naşu),  s-a transformat rapid în certitudine pe măsură ce bidonul se golea sub ochii mari şi trişti ai finului aţintiţi spre holograma închipuită a naşului.

A TREIA PARTE (Roşiori- Bucureşti)

 Prea ocupaţi cu lucrurile importante, oprirea şi plecarea din Roşiori au trecut complet neobservate. În mod implacabil, urmând cursul firesc al istoriei, bidonul s-a golit când încă mai era mult până la Bucureşti. De data asta, lucrurile au devenit din ce în ce mai simple. Toţi eram foarte bine dispuşi iar şeful nostru legase cu “gorjanul “ o prietenie atât de trainică cum numai în astfel de împrejurări se poate realiza aşa ceva. Treptat, pe măsură ce aburii alcoolului îi învăluia, prietenia lor s-a transformat în frăţie sinceră cu încurajarea complice a celor rămaşi mai lucizi. Pe acest fond, argumentul nostru că nu ne-am putut da seama de calitatea vinului a fost împărtăşit cu îngăduinţă de “gorjan “ care a şi pus imediat la bătaie al doilea bidon de vin, uitând cu desăvârşire că era plocon pentru naşu. Cum ne apropiam de Bucureşti, golirea bidonului a fost o formalitate şi aveam sentimentul că ne-am făcut treaba temeinic. Buna noastră dispoziţie era un pic estompată de o realitate pe care am ignorat-o până la intrarea în gara Bucureşti: şeful, reprezentantul nostru la sesiunea de comunicări, şi  “gorjanul “, noul nostru prieten erau beţi “pulbere“ şi nu se mai puteau ţine pe piciore. Îmbrăţişaţi şi cu ochii în lacrimi de fericire, nu se îndurau să se despartă. Emoţionat,  “gorjanul “, îi înmânează un petic de hârtie cu numărul său de telefon iar şeful, vizibil mişcat îl pupă, îi promite solemn că vor menţine legătura după care mototoleşte solemn hârtia şi o aruncă pe jos sub privirile  “gorjanului “ care nu mai înţelegea absolut nimic. Privind miraţi la ceas am realizat că în numai trei ore de călătorie am trăit o experienţă densă pe care rareori o întâlneşti  într-o viaţă.

 A PATRA PARTE ( Bucureşti)

 După ce i-am ajutat pe cei doi protagonişti să coboare cu greu pe peron, a fost imposibil să-i despărţim. S-au luat de braţ şi se ţineau strâns ca pentru eternitate. Şeful nostru nu mai recunoştea ţinta pentru care plecasem, iar  “gorjanul “ uitase definitiv de naş. Sprijiniţi unul de altul, şi-au ales o ţintă comună numai de ei ştiută. Văzându-i atât de fericiţi şi de detaşaţi de grijile cotidiene, am luat hotărârea să mergem la institutul de destinaţie fără şeful nostru, urmând ca la manifestarea programată să găsim o soluţie care să-i acopere absenţa. Dacă despre “gorjan “ nu ştim nici până în ziua de astăzi dacă a ajuns la naş sau nu, pe şeful nostru am rămas stupefiaţi să-l întâlnim pe culoarele institutului de destinaţie. Explicaţia a fost că noi am venit cu metroul iar el a luat un Taxi care a ajuns înaintea noastră. Deşi părea aproape treaz, graţie unei cafele tari administrate de unul din prietenii de la institut, faţa lui era galbenă ca turta de ceară, ochii îi sticleau dar şi mai rău, atinsese un palier psihic care îl împingea inplacabil să îşi susţină dizertaţia deşi era complet  în afara realităţii. În starea în care era, premizele unui spectacol ridicol erau certitudini. Vizibil ruşinaţi de penibilul situaţiei care urma, am încercat să-l determinăm să renunţe dar ne-am izbit de un zid de neclintit. Împăcaţi cu soarta am ocupat timizi locurile în aula mare a institutului. Sesiunea a început, iar colegul nostru a fost invitat să-şi susţină lucrarea printre primii, întrucât era o cotă mare de interes pentru noutăţile din domeniul nostru de cercetare. Pe fondul acestor aşteptări, şeful nostru, clătinându-se vizibil, fără nici o foaie de hârtie în mână, a rostit câte fraze apoteotice: titlul expunerii Probleme majore cu implicaţii minore şi viceversa sau în varianta îmbunătăţită  Probleme minore cu implicaţii majore şi viceversa. După repetarea în nenumărate rânduri cu obstinaţie a titlului  în cele două forme, cu diverse tonalităţi şi pauze oratorice, aproape prăbuşit, a emis o aserţiune care a rămas celebră până în zilele noastre şi va dăinui peste veacuri: Încercările în zbor, vrajă chioară. Vă închipuiţi reacţia onorabilei asistenţe la asemenea aberaţii. Cu tot respectul pentru activitatea noastră, cei de faţă l-au invitat mai puţin reverenţios să părăsească tribuna, timp în care noi, colegii lui, solidari ne-am băgat sub masă doborâţi de penibilul situaţiei.  Cum a continuat restul zilei nu mai are importanţă şi chiar am uitat, rămânând vie în memoria noastră  doar călătoria plină de suspans şi de haz, ca o pagină modestă plină de învăţăminte din viaţa de cercetător.