Miorita

Miorita Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei Unu-i moldovean Unu-i ungurean Și unu-i vrâncean. Iar cel ungurean, Și cu cel vrâncean, Mări se vorbiră, Și se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan Că-i mai ortoman Ș-are oi mai multe, Mândre și cornute, Cu totii cunoastem aceasta frumoasa balada. Dar sfirsitul acesteia nu e corect. In realitate cei trei, moldoveanul (M), ungureanu (U) si vranceanul (V) s-au hotarit sa se dueleze cu pistolul, sau poate cu arcul, nu stiu precis. Reguli: - Fiecare va lua loc in coltul unui triunghi echilateral. - Se trage la sorti cine sa traga primul, al doilea si al treilea. - Se continua tragerea in aceeasi ordine pina doi dintre ei vor fi morti - Fiecare are voie sa traga in cine vrea el - Toti stiu ca moldoveanul are o precizie de 100%, ungureanul de 80%, iar vranceanu de numai 50%. Intrebarea e, cine are cele mai multe sanse de supravietuire. Un mic ajutor, stim cu totii ca moldoveanul a patit-o! Inca un ajutor, statul te vrea prost!

Cu metroul

Multi parinti si bunici sunt nevoiti, in aceste zile cu invatamint online, sa-si asiste copii, respectiv nepotii. Stiu ca nu e usor, deci nu ar strica sa-ncercam sa improspatam cunostintele, sa nu ne facem de ris in fata progeniturilor. Azi incerc cu statistica. In definitiv tot ce se-ntimpla cu virusul e statistica pura, citi s-au virusat pe km patrat, care e probabilitatea sa dai coltu in functie de parametrii proprii s.a.m.d? Restrictiile sunt impuse de aceste calcule statistice, cu tot felul de indicatori. Cind eram tinar aveam doua gagici simultan. Una blonda, cu tite mari si alta bruneta, cu pometii proeminenti. Simbata, dupa ce veneam de la munca, pe atunci se muncea si simbata, dar aveam program scurt, treceam pe acasa, ma imbaiam, parfumam, vorba vine, si plecam la gagica. Deoarece le placeam pe ambele la fel de mult lasam hazardul sa decida la care ma duc. Ma duceam cu metroul de la Piata Sudului. Una locuia spre balamuc, deci luam metroul intr-un sens, si alta pe la cimitirul Belu, deci luam metroul in celelalt sens. In ambele sensuri se circula cu un tact de 10 minute. Imi ziceam sa las sortii sa decida, deci ma urcam in metroul care venea primul. Dupa un timp bruneta mi-a reprosat ca ma duc la ea doar odata la zece saptamini, nestiind ca de noua ori ma duc la blonda. Mi-am zis, asa a vrut Dumnezeu, dar facind un calcul statistic mi-am dat seama ca altele sunt cauzele. Stie cineva de ce?

Lume, lume, soro lume

Decit sa luptam sa lasam copiilor o lume mai buna, mai bine lasam lumii copii mai buni.

Paraggi

Signora Cecilia Ucelli era o femeie planturoasa, vorbea f. repede si mult, englezeste cu simpaticu accent italian. Era vizibil incintata de fi-miu, mie mi-a aruncat o privire trecatoare si m-a intrebat daca vin direct din Romania. Ne-a prezentat casa, vila Ucelli. O construise strabunicu, in urma cu o suta de ani cind venise la Paraggi, de fapt cred ca era taica-su, da se dadea cocheta. Sunt sigur ca signor Ucelli fusese un om strasnic, vazusem chiar niste poze, da cred ca nu avea nici un talent de arhitect. Reusise sa foloseasca o cantitate imensa de pietre, care de altfel se gasesc din belsug p-acolo, pt. a construi ceva incurcat, cu o scara in spirala si camere strimbe pe o parte si ailalta, trebuind neaparat sa urci sau sa cobori cind treci din una in alta. Cica pe vremea aia plaja era ocupata de o satra de tigani, si doar vro doi pescari care duceau pestele la Portofino, aflat doar la un km distanta sau la Genoa, sau mai jos la Cinque Terre. Greu de crezut acum cind un patut pe plaja costa intre 24 si 35 Euroi pe zi si persoana. Cred ca tiganii nici nu prea beau bere, la 5 Euro un paharut e de inteles.

Bruno Ucelli era proprietaru hotelului vecin, printesa noastra, cind se scula, striga Buno si ne lua de mina pt. a deschide poarta de fier si a merge la Bruno, care-i dadea un biscuite sau doi.

Alfredo era gradinaru care aparea din cind in cind, ne povestea multe lucruri amuzante desi noi nu prea pricepeam. Am reusit sa-i spuneam ca ne-am speriat cind am vrut seara sa mergem peste deal la Portofino si am dat de un porc mistret in plina strada, spuse ca nu sunt periculosi, el gaseste des din astia prin piscine.

Gino di Giaconomo era profesor, nascut chiar acolo, ne-a povestit toata viata lui in timpu drumului de la Santa Margherita la San Fruttoso di Capodimonte, cu micu iaht inchiriat, care de altfel era mai ieftin decit patru patuturi la strand. Zicea ca Portofino a fost descoperit de americani prin 50-60 si s-au construit o multime de hoteluri in stil quasi italian-american. Intre timp amricanii gasira alte tinte si ramasese toata coasta in mina italienilor, care erau peste 80% din turisti, pe locu doi fiind nostalgicii rusi si apoi japonezii. Romani am vazut f. putini cred ca erau la munca.

Eternul Adam, Jules Verne

Observară totuşi, curând, o particularitate remarcabilă. Pâna la o anumita perioada, care putea fi evaluata în mare doua sau trei mii de ani, cu cât era osuarul mai vechi, cu atât erau mai mici craniile descoperite. Dincolo de acest stadiu, progresia se   inversa şi, cu cât patrundeau mai departe în trecut, cu atât creştea capacitatea craniilor şi, prin urmare, marimea creierilor pe care îi adapostiseră. Cele mai mari fura gasite tocmai printre ramaşitele, de altfel foarte rare, de la suprafaţa stratului   de mâl. Cercetarea conştiincioasa a acestor resturi venerabile nu mai îngaduia vreo   îndoiala: oamenii din acea epocă îndepartata capatasera o dezvoltare cerebral    mult superioara celei a succesorilor lor – inclusiv a contemporanilor zartogului Sofr. Timp de o sută şaizeci, sau o sută şaptezeci de secole avusese deci loc o regresie evidenta, urmata de o nou ascensiune. Tulburat de aceste fapte stranii, Sofr îşi continuă cercetarile.

*******************

Comentariu

Insasi craniul lui Sofr se micsorase, se privea, se pipaia si simtea ca ii cade sapca pe ochi. Si asta tocmai acum cind trebuia sa inteleaga, sa priceapa de ce. Se-ntreba daca va fi capabil sa rezolve problema cu asa un craniu mic. Dar, pe masura ce craniul i se micsora lucrurile deveneau mai clare, mai simple. Neuronii lui nu mai puteau procesa informatii complexe, de aceea isi redusesera activitatea la esenta, capatasera chiar o mare rutina in a extrage esenta dintr-o problema, curata toate celelalte buruieni dimprejur, asa cum cureti pestele de solzi, sa ajungi la carnea alba, sau cind cureti nuci noi, sa ajungi la miezul dulce si ti se inegresc degetele.
Simtea ca e aproape de rezolvare, solutia ii sufla in fata, o vedea, era aproape, inca putin si o gasea, se concentra la maxim, se inrosise de concentrare, dar micul craniu obosise, nu mai putea..

Avem varza acra

 Cind vine toamna eu nu numar bobocii, ca nu am, de unde sa am boboci. Dar numar muraturi, varza, zacusca. Ca asa sunt eu gospodar. Cine ar fi crezut, dintr-un dandy, bautor, noaptea vesel, ziua trist, sa ajung puitor de muraturi si de varza acra? Cum era vorba pe vremuri, anunt la un aprozar, "Avem varza acra", dedesupt a scris unu, "Inca o lovitura data capitalismului".

Dar, ar spune varul meu, asta e o traditie de familie. La mahala toamna se facea claca si se-ncepea cu bulionul, se facea un mare foc in curte si se taiau rosii, se fierbeau, se puneau in borcane, zile in sir. Urmau celelalte, se ajungea si la vin.

Cind am ajuns la bloc nu am incetat cu traditia, muraturi, zacusca, vinete in sticle, vin la etajul 12. Si desigur varza murata.

Si pe aici pun varza murata, bine ca am gradina ca daca as face-o pe linga casa ar veni politia, precis.

Nemtii sunt mare mincatori de varza acra, d-aia li se si spune “Kraut“. Eu am o mare problema sa gasesc varza cit de cit frageda. Ce se gaseste pe aici e un fel de tabla de caroserie, poate fi folosita la peticirea masinilor. Am cumparat de toate felurile, si din aia Spitzkohl, din aia ascutita, si din aia ca o farfurie batuta, degeaba, toata iese dupa fermentare tare, tare, tare.

Ma gindeam sa iau de la Lunguletu, ca tocmai am vazut un film cu ei. In Lunguletu locuiesc 4000 de cetateni harnici si au 1000 de tractoare. Produc peste 100.000 de tone de cartofi si de varza. An de an, ai zice ca sunt bogati. Dar ti-ai gasit, ii vind cu nimica toata, de multe ori chiar in pierdere. In film “Kohl, Kartoffeln und andere Dämonen”, facut de un roman, cred ca cu bani nemtesti, ca altfel nu-mi explic de ce e in germana, ni se arata cum poti sa muncesti sa-ti iasa ochii si sa ramii cu praful dupa toba.

Sa vi-l povestesc. Un baiat, Serban impins de mama lui, care era nemultumita de preturile din pietele bucurestene, se duce la Lunguletu si cumpara 250 de kg de varza, cu 15 euro. Uimit de asemenea preturi se hotareste sa ia in arenda un hectar si-ncepe sa cultive cartofi si varza, pt a intelege cum merge treaba. Si intr-adevar, munceste o vara si nu-i ramine nimic. Se-ntreaba de ce fac oamenii locului, de ani si ani, acest lucru? De fapt doar bancile cistiga din afacere, bancile la care taranii sunt indatorati. De ce nu se organizeaza sa vinda produsele in echipa, de ce nu cultiva si altceva, de ce trebuie sa aiba fiecare tractorul lui, de ce, de ce? Se pare ca le-a ramas in singe teroarea colectivismului si nu mai vor sa auda de asa ceva.

Iti vine si sa rizi dar mai ales sa plingi...

MDR.DE

Kohl, Kartoffeln und andere Dämonen | MDR.DE

Sanda

 Era un copil norocos, frumusel foc, niste ochi verzi cu gene chiar exagerat de lungi, ca facea vind cind clipea. Avea si acel ceva simpatic care atragea, chiar si cei mai incruntati se simteau datori sa-i zimbeasca. Ii iesea totul fara efort, ii ajungeau citeva minute sa-si pregateasca temele si sa ia cele mai bune note. Fetitele il cautau si-i cereau prietenia.

Intre timp devenise adolescent, se pierduse mult din farmecul copilului. Vocea magareasca, cosuri, se lungise exagerat si, slab fiind, devenise chiar caraghios, ca o papusa marioneta. Schimbase si scoala, mergea in centru, acolo erau altii, unii chiar f cititi, f culti chiar. El nu prea o avusese cu cititul si-si dadea seama ca acum ii lipseste ceva, uneori nu intelegea anumite vorbe despre personaje de care nu auzise, dar intelegea ca sunt din carti. Nici cu exprimarea nu statea prea bine, ii scapau enorm de multe dezacorduri, “este multe” i se parea inca f corect.  Se apuca sa citeasca cu frenezie, citeste tot ce-i cade in mina, si carti grele, chiar de filozofie, povesti, romane, chiar de dragoste, clasici, moderni, uneori poezie. La un moment dat simte ca nu-si mai apartine, devine un personaj de carte, un personaj care se schimba permanent, dar nu mai e el. Devine si mai caraghios, vorbeste in citate, uneori bagate cu furca, insuficient de bine mestecate.

La ora de romana, care-l plictisea enorm, se vorbeste de Eminescu, ma rog, dragut. Si se ridica ea, Sanda, si recita Luceafarul, ramine perplex, frumos, vai cit de frumos e. Se indragosteste la prima recitare de ea. Era departe de ceea ce ar insemna o fata frumoasa. Cam grasuta, picioare de pian, frunte exagerat de inalta, parul incepea din crestet, chiar daca incerca sa-l acopere cu un breton cam rar. Incercarile lui de apropiere sunt nu numai respinse, dar chiar luate in deridere, dar cu un zimbet cuceritor. Afla ca e mare admiratoare a lui Vraca, marele actor. Face ce face si obtine bilete la Richard al treilea, cu Vraca. Nu prea mai fusese la teatru, dar indrazneste sa o invite. E in al noulea cer, Sanda accepta incitatia cu bucurie. O seara de vis, ii reusesc chiar niste comentarii simpatice care o fac sa rida. La un moment dat chiar i se pare ca ea incepe sa-l priveasca cu alti ochi. E in al noulea cer.

Se vad la scoala, i se pare ca e chiar binevoitoare cu el, se ofera sa o insoteasca acasa, se putea merge pe jos, e refuzat. O urmareste totusi de la distanta, o vede insotita de un bun prieten de al lui. Se duc chiar la cofetarie, el isi terminase budgetul pe trei luni cu biletele la Richard.

Mai trec zilele, in wcul baietilor sunt peste tot intinse biletele, Marcel te iubesc, Marcel te iubesc, semnat Sanda. Pe el nu-l chema Marcel. Simte asa o durere undeva, o fi in inima, in ficat, nu stia, dar durea, tare durea.

Un prieten bun il invita la un „ceai“. Plecasera parintii. Multi prieteni, chiar si doua fete de care era constient ca-l plac. Era si Sanda.. si Marcel. Se danseaza, mai tirziu se stinge lumina si se danseaza f strins, f strins. Intra in bucatarie sa caute ceva de baut, o vede, prin intuneric, pe Sanda, cu Marcel, se stringeau in brate, se stringeau in brate, se sarutau cu foc. Simte din nou durerea aia, se duce din nou la dans si-ncearca sa uite, cu celelalte fete.

Trec anii, se terminase scoala, nu o mai vazuse pe Sanda. Afla ca nu a intrat la teatru, unde-si dorea, si facea medicina, gata sa fie doctorita. El devenise un adevarat dandy, se slefuise, se mai implinise ceva, era constient ca arata bine si succesul la dame ii dadea siguranta. Ii ieseau si replicile f bine. Se intilnesc intimplator, ea se ingrasese enorm, parul ii mai cazuse ceva, parca si picioarele erau mai groase, doar zimbetul ii ramasese, zimbetul care-l inebunise si vocea. O intreaba daca mai stie Luceafarul. Nu se lasa rugata si se apuca sa recite... Parca e din nou frumoasa...

Excursie la Pirna, linga Drezda, Germania

Corona ne-a limitat masiv dorul de duca, dar totusi nu ne-am lasat. Am descoperit frumusetile Germaniei de est. Mai fusesem pe acolo dar parca acum a fost si mai frumos, mai ales ca am avut o vreme de vis, uneori chiar prea cald, pina la 33°C. Unde mai pui ca am fost si cu copiii, ai mei si ai altora, fapt ce m-a ambitionat sa tin pasul in lungile si grelele excursii. La un moment dat am banuit ca se gindeau la mostenire, dar, cum se spune, ce nu te omoara, te intareste.

Va las placerea sa-l intrebati pe Gogu, daca sunteti curiosi, ce e localitatea Pirna si ce e prin imprejurimi.

Dupa cum vedeti intr-o zi am facut 17837 de pasi, pe o distanta de 13,9 km si am consumat 1440 kcal. Ce nu spune graficul ca diferentele de nivel au fost de sute de metri.

A fost frumos, dar parca de abia mi s-a deschis apetitul, parca as mai face ceva...

Vine toamna, ati observat?

Despre nimic

Vad ca interesul pt spumoasele mele postari a scazut dramatic, poate si pt ca e vara, e cald, multi sunt in concediu si, mai ales, simt ca atmosfera generata de nenorocitul de virus a ajuns la la un nivel deprimant.
De aceea imi voi economisi gloantele si voi vorbi despre ceva ce vorbeste toata lumea, desi eu nu as fi vrut sa ma pronunt.
Voi vorbi de Corona.
Si eu, precum marii specialisti si marii politicieni, nu am inteles nimic ce e cu acest virus. Partea mea optimista imi spune ca dracul nu e asa de negru, cum se credea prin martie. Dar nici partea mea pesimista nu ramine datoare si zice ca, stai asa, ca nu o fi el negru, dar tot drac e. Sunt constient ca masca, distantarea si, ma rog, toate masurile preconizate, nu vor reusi sa distruga virusul dar, orsicit, ne mareste sansele fiecaruia dintre noi sa scapam inca o perioada, in speranta ca totusi se termina cumva, nici eu nu stiu cum.
Poate cea mai buna metoda de izolare e in cer. Iata solutiile favorizate de niste persoane f apropiate mie.