Bravos natiune,
mi-am, si eu si Titi, batatorit buricele degetelor sa va culturalizam in
istoria si arhitectura Italiei, v-am plimbat prin lumi minunate, insule,
castele, insotiti de muzica maiastra si de abia primeam citeva laikuri obosite
si suficiente. Iar acum a luat foc Zuckenberg, am primit deja jde de invitatii
de casatorie, multi vor sa faca un copil cu mine si fete si baieti si
pensionare si amazoane despletite. Si pt ce? Pt niste amintiri de mahala!
In mod normal,
dupa un asemenea succes enorm, ar trebui sa ma retrag, in plina glorie. Dar nu
ne lasam pina nu ne atingem propria incompetenta.
************
-Opi, spune-mi o
poveste.
-De abia ti-am
spus, ma doare gura.
-Te rog, inca
una, te roooog.
-Bine, da de care
vrei? Una inventata?
-Din aia din
copilaria ta.
-Pai ti le-am
spus pe toate
-Mai spune odata!
-Bineee. A fost
odata ca niciodata, pe vremea cind puricii se potcoveau cu ...
-Hai Opi, incepe odata povestea si lasa bla, bla.
Am avut o
copilarie grea, nu am avut pian cu coada si nici guvernata nemtoaica. Dar aveam
o libertate practic nelimitata si multi, multi copiii cu care sa ma joc.
In vacanta mare,
de facto, ieseam din casa la inceputul verii si ne intorceam toamna, cu mici
intreruperi, cind treceam pe acasa sa punem zahar ud pe piine. Costel Grasu, un
baiat inalt si gras, dar f blind, turna chiar ulei pe felie. Costel Grasu juca
bine fotbal, dar intotdeauna se intorcea cu curul, un cur mare cu care proteja
mingea. Piinea era neagra, rotunda si grea, a doua zi deja era un pic acrisoara,
alba nu mai stiu daca exista, cindva a aparut intermediara. Mai intotdeauna era
veche, chiar cind erai pe faza ca a venit masina. Cred ca o aduceau de departe.
Un adevarat rasfat erau japonezele, un fel de chifle impletite, dar mult prea
scumpe.
Eu eram avantajat
ca aveam bicicleta, nu prea multi copii aveau asa ceva si mergeam cu ea la
cumparat piine. Era o bicicleta germana, din razboi, veche si grea, formata din
tevi de otel, cu roti groase, fara schimbator. Dar era zdravana, acum am mai
multe biciclete, unele destul de scumpe, care imi pun la incercare talentele de
mecanic. Un unchi zicea ca e de la 23 August, cind am intors armele, cu care
ocazie le-am luat bicicletele nemtilor. Mergea greu, era mai mare decit mine,
odata am cazut cu ea si am scapat piinea in noroi, dar am spalat-o la o cismea.
Imi placea sa-mi dau drumul cu ea pe Vacaresti si sa ma intrec cu tramvaiul.
Aveam multe
activitati. Fotbalul era baza. Incepeam dis de dimineata, intotdeauna urmaream
citi copii s-au strins. Daca eram fara sot, riscam sa nu intru in joaca. Alegerile
se faceau intre doi recunoscuti ca cei mai buni. Fiecare alegea cite unul, pina
se faceau echipele, in ordinea valorii recunoscute. Eu eram printre ultimii
alesi, intotdeauna am fos cel mai mic pina am devenit, brusc, azi, cel mai
batrin. Eram ales printre ultimii, asta daca eram cu sot. Daca nu, stateam pe
bara si eram tare mihnit, speram sa-l cheme pe vreunul ma-sa, sau sa se loveasca.
Si azi ma uit cu deosebita mila la rezervele de pe banca. E f trist sa-i vezi
pe altii jucind si tu sa stai. Fiind atit de slabanog nu prea puteam sa trag in
minge. Dar imi placea la nebunie. Cine era proprietar de minge era automat in
echipa. Deci m-am apucat sa string bani. Aveam mai multe surse, spalatul si
vindutul sticlelor, desi nu prea era simplu sa speli sticlele de ulei cu nisip
si apa rece de la put. Mai primeam cite un ciubuc de la matusa Guti, care era
cititoare de contoare electrice si seara ii faceam socotelile, pt care primeam
citiva banuti. Am fost chiar si cu bunicu in cimitir si l-am ajutat la facut
cavouri. Bunicu, cum am spus, era mai mic decit mine la 10 ani, si chiar mai
slab, desi eu eram numai oase. Dar era extrem de vinjos, ridica pietrele pt
cruci, facea ciment. La prinz mincam impreuna, bunicul de abia morfolea ceva
piine cu brinza, dar lua si o tuica. Nu prea vorbea, nu mi-a dat nici o
invatatura memoriabila, singurul lucru pe care l-am invatat de la el era sa
muncesti greu, de dimineata pina seara. Nu mi-a spus niciodata povesti si nu a
vorbit niciodata despre Canal. Doar odata, cind a venit profesorul de istorie,
diriginte, deja eram la liceu, la noi acasa, sa vada cum traieste elevul, profesor
care era un anticomunist feroce, l-am auzit infierbintindu-se. Dar mama s-a
speriat si m-a dat afara din camera, sa nu aud ce vorbesc. Uneori mincam la un
bufet, daca luam doi mici si o cinzeaca, plus un suc, injura ca mincarea e f
scumpa.
Oricum, cindva,
am strins 9 lei si am cumparat o mingie de cauciuc, din aia care sare ca nebuna
si e f greu de controlat. Fiind proprietar de mijloace de productie aveam chiar
dreptul sa fac echipele. Dar fericirea nu a durat decit citeva ore, deoarece
Nelu a tras cu ea intr-un salcim si s-a spart. M-am gindit o viata la asta,
nici azi nu stiu daca nu cumva a facut-o intentionat, de oftica. Nelu a devenit
ospatar, dar o luase tare cu alcoolul si a murit de tinar. Nu am mai apucat
sa-l intreb.
Mama ma sustinea
in ambitiile mele de fotbalist. Am fost, cu ea, la toate echipele bucurestene
cind se faceau selectii de juniori. De atunci am remarcat incompetenta
persoanelor de selectie, niciunul nu a vazut talentul meu, desi eu tare ma
straduiam si mai ma straduiesc si azi, chiar ieri am jucat, cu mult succes. La
Progresul am avut chiar o pila, dar degeaba. Asta e si cauza pt care am ajuns
un pirlit de ing.
Unul din marele eveniment al strazii a fost cind Pica, care era cea mai
frumoasa dupa strada, s-a maritat cu Lupescu, tatal, de la Rapid. Va puteti
imagina ce efervescenta era pe strada cind venea Lupescu in vizita la socri.
Noi, copiii, ne uitam prin gard si strigam „Culae!“. Odata a venit cu o mingie
adevarata si ne-am jucat si noi cu ea, dar a luat-o inapoi, nu ne-a lasat-o!
Atit pt azi, ma
uit in sacul cu amintiri, e doldora! Tineti computerele deschise, desi vine WE.
