Paraggi

Signora Cecilia Ucelli era o femeie planturoasa, vorbea f. repede si mult, englezeste cu simpaticu accent italian. Era vizibil incintata de fi-miu, mie mi-a aruncat o privire trecatoare si m-a intrebat daca vin direct din Romania. Ne-a prezentat casa, vila Ucelli. O construise strabunicu, in urma cu o suta de ani cind venise la Paraggi, de fapt cred ca era taica-su, da se dadea cocheta. Sunt sigur ca signor Ucelli fusese un om strasnic, vazusem chiar niste poze, da cred ca nu avea nici un talent de arhitect. Reusise sa foloseasca o cantitate imensa de pietre, care de altfel se gasesc din belsug p-acolo, pt. a construi ceva incurcat, cu o scara in spirala si camere strimbe pe o parte si ailalta, trebuind neaparat sa urci sau sa cobori cind treci din una in alta. Cica pe vremea aia plaja era ocupata de o satra de tigani, si doar vro doi pescari care duceau pestele la Portofino, aflat doar la un km distanta sau la Genoa, sau mai jos la Cinque Terre. Greu de crezut acum cind un patut pe plaja costa intre 24 si 35 Euroi pe zi si persoana. Cred ca tiganii nici nu prea beau bere, la 5 Euro un paharut e de inteles.

Bruno Ucelli era proprietaru hotelului vecin, printesa noastra, cind se scula, striga Buno si ne lua de mina pt. a deschide poarta de fier si a merge la Bruno, care-i dadea un biscuite sau doi.

Alfredo era gradinaru care aparea din cind in cind, ne povestea multe lucruri amuzante desi noi nu prea pricepeam. Am reusit sa-i spuneam ca ne-am speriat cind am vrut seara sa mergem peste deal la Portofino si am dat de un porc mistret in plina strada, spuse ca nu sunt periculosi, el gaseste des din astia prin piscine.

Gino di Giaconomo era profesor, nascut chiar acolo, ne-a povestit toata viata lui in timpu drumului de la Santa Margherita la San Fruttoso di Capodimonte, cu micu iaht inchiriat, care de altfel era mai ieftin decit patru patuturi la strand. Zicea ca Portofino a fost descoperit de americani prin 50-60 si s-au construit o multime de hoteluri in stil quasi italian-american. Intre timp amricanii gasira alte tinte si ramasese toata coasta in mina italienilor, care erau peste 80% din turisti, pe locu doi fiind nostalgicii rusi si apoi japonezii. Romani am vazut f. putini cred ca erau la munca.

Eternul Adam, Jules Verne

Observară totuşi, curând, o particularitate remarcabilă. Pâna la o anumita perioada, care putea fi evaluata în mare doua sau trei mii de ani, cu cât era osuarul mai vechi, cu atât erau mai mici craniile descoperite. Dincolo de acest stadiu, progresia se   inversa şi, cu cât patrundeau mai departe în trecut, cu atât creştea capacitatea craniilor şi, prin urmare, marimea creierilor pe care îi adapostiseră. Cele mai mari fura gasite tocmai printre ramaşitele, de altfel foarte rare, de la suprafaţa stratului   de mâl. Cercetarea conştiincioasa a acestor resturi venerabile nu mai îngaduia vreo   îndoiala: oamenii din acea epocă îndepartata capatasera o dezvoltare cerebral    mult superioara celei a succesorilor lor – inclusiv a contemporanilor zartogului Sofr. Timp de o sută şaizeci, sau o sută şaptezeci de secole avusese deci loc o regresie evidenta, urmata de o nou ascensiune. Tulburat de aceste fapte stranii, Sofr îşi continuă cercetarile.

*******************

Comentariu

Insasi craniul lui Sofr se micsorase, se privea, se pipaia si simtea ca ii cade sapca pe ochi. Si asta tocmai acum cind trebuia sa inteleaga, sa priceapa de ce. Se-ntreba daca va fi capabil sa rezolve problema cu asa un craniu mic. Dar, pe masura ce craniul i se micsora lucrurile deveneau mai clare, mai simple. Neuronii lui nu mai puteau procesa informatii complexe, de aceea isi redusesera activitatea la esenta, capatasera chiar o mare rutina in a extrage esenta dintr-o problema, curata toate celelalte buruieni dimprejur, asa cum cureti pestele de solzi, sa ajungi la carnea alba, sau cind cureti nuci noi, sa ajungi la miezul dulce si ti se inegresc degetele.
Simtea ca e aproape de rezolvare, solutia ii sufla in fata, o vedea, era aproape, inca putin si o gasea, se concentra la maxim, se inrosise de concentrare, dar micul craniu obosise, nu mai putea..

Avem varza acra

 Cind vine toamna eu nu numar bobocii, ca nu am, de unde sa am boboci. Dar numar muraturi, varza, zacusca. Ca asa sunt eu gospodar. Cine ar fi crezut, dintr-un dandy, bautor, noaptea vesel, ziua trist, sa ajung puitor de muraturi si de varza acra? Cum era vorba pe vremuri, anunt la un aprozar, "Avem varza acra", dedesupt a scris unu, "Inca o lovitura data capitalismului".

Dar, ar spune varul meu, asta e o traditie de familie. La mahala toamna se facea claca si se-ncepea cu bulionul, se facea un mare foc in curte si se taiau rosii, se fierbeau, se puneau in borcane, zile in sir. Urmau celelalte, se ajungea si la vin.

Cind am ajuns la bloc nu am incetat cu traditia, muraturi, zacusca, vinete in sticle, vin la etajul 12. Si desigur varza murata.

Si pe aici pun varza murata, bine ca am gradina ca daca as face-o pe linga casa ar veni politia, precis.

Nemtii sunt mare mincatori de varza acra, d-aia li se si spune “Kraut“. Eu am o mare problema sa gasesc varza cit de cit frageda. Ce se gaseste pe aici e un fel de tabla de caroserie, poate fi folosita la peticirea masinilor. Am cumparat de toate felurile, si din aia Spitzkohl, din aia ascutita, si din aia ca o farfurie batuta, degeaba, toata iese dupa fermentare tare, tare, tare.

Ma gindeam sa iau de la Lunguletu, ca tocmai am vazut un film cu ei. In Lunguletu locuiesc 4000 de cetateni harnici si au 1000 de tractoare. Produc peste 100.000 de tone de cartofi si de varza. An de an, ai zice ca sunt bogati. Dar ti-ai gasit, ii vind cu nimica toata, de multe ori chiar in pierdere. In film “Kohl, Kartoffeln und andere Dämonen”, facut de un roman, cred ca cu bani nemtesti, ca altfel nu-mi explic de ce e in germana, ni se arata cum poti sa muncesti sa-ti iasa ochii si sa ramii cu praful dupa toba.

Sa vi-l povestesc. Un baiat, Serban impins de mama lui, care era nemultumita de preturile din pietele bucurestene, se duce la Lunguletu si cumpara 250 de kg de varza, cu 15 euro. Uimit de asemenea preturi se hotareste sa ia in arenda un hectar si-ncepe sa cultive cartofi si varza, pt a intelege cum merge treaba. Si intr-adevar, munceste o vara si nu-i ramine nimic. Se-ntreaba de ce fac oamenii locului, de ani si ani, acest lucru? De fapt doar bancile cistiga din afacere, bancile la care taranii sunt indatorati. De ce nu se organizeaza sa vinda produsele in echipa, de ce nu cultiva si altceva, de ce trebuie sa aiba fiecare tractorul lui, de ce, de ce? Se pare ca le-a ramas in singe teroarea colectivismului si nu mai vor sa auda de asa ceva.

Iti vine si sa rizi dar mai ales sa plingi...

MDR.DE

Kohl, Kartoffeln und andere Dämonen | MDR.DE