„si mai departe Opi, mai departe!

Cum zice nepoata, cind ii spun povesti..

„si mai departe Opi, mai departe!“

Nepoatei ii plac la nebunie povestile mele din copilarie. Am incercat sa-i citesc din Creanga, dar fara succes, arhaismele sunt o mare piedica. Poate n-ar fi rau ca cineva sa-ncerce sa-l traduca pe Creanga in limba actuala, desigur si-ar pierde din farmec, dar ar cistiga in audienta.

Viata la mahala era directa, sincera, cistiga cel mai puternic, nu se luau prizonieri. Fizicul meu ma dezavantaja, dar ce nu te omoara, te intareste, pe undeva mi-a prins bine. Daca as fi filozof de doi bani, as zice ca lipsa dotarilor fizice m-a obligat sa caut solutii pe alte planuri. Pe undeva cei slabi sunt obligati sa fie inteligenti, daca vor sa supravietuiasca.

Singura mea victorie in lupta dreapta a fost bataia cu Titi, un baiat mai mare si mult mai solid decit mine, cu un cap mai inalt. Mi-a fost atit de frica de el, ca atunci cind s-a dat la mine, am inceput sa topai si sa-i dau cu capu-n gura si-n nas, pina i-a dat „borsu“, cum ziceam noi. A venit cu ma-sa la mama si mama m-a batut cu nuiele subtiri, peste oasele care tineau loc de picioare. Dar, oricum, am capatat un anume respect in grup.

Ne mai bateam si cu mutii, inspirati si din luptele cu turcii, asa ii numeam pe copiii din strada vecina, care aveau printre ei si un baietel surdo-mut. Ne intilneam seara pe maidan si, in principal, aruncam cu pietre unii in altii. Unii, mai viteji, chiar treceau la lupta directa, nu era cazul meu, de altfel colegii ma protejeau intrucit eu eram cel care construiam arme. Am facut un tun dintr-o teava de la canal, cu elastice facute din camere de bicicleta stricate. Tunul era instalat pe un carucior de butelie. Carucioarele de butelie erau in dotarea tuturor gospodariilor, butelia fiind cea mai valoroasa piesa, absolut necesara supravietuirii in mahala. Procurarea buteliei era greoaie, au fost vremuri cind chiar venea si se livra acasa, dar au fost si vremuri cind nu se gasea de nici o culoare, se statea la coada zi si noapte. Tot noi copiii, adica baietii, eram responsabili de procurare si trebuia sa fi f atent deoarece se cam furau, de aici vine si vorba, „stau cu ochii pe tine, ca pe butelie“.

Ani de zile nu am indraznit sa merg pe strada vecina, de abia adult fiind, am fost pe acolo si ma trecea un fior, ca atunci cind merg noaptea in cimitir cu nepoata.

Peste ceva timp voi avea un anume renume ca inventator, dupa ce am invatat la Palatul Pionierilor sa fac un radio cu galena, care si functiona. Am fost nevoit sa apelez la Serban, un baiat care inspira mult respect, mai ales dupa ce petrecuse ceva timp la scoala de corectie, care mi-a procurat casti, obtinute din receptoarele de la telefoanele publice.

O activitate indragita era si furatul fructelor din gradini. Eram bine organizati, cei mai putin atletici, care nu aveau dexteritatea de a se cocota in copaci, tineau de sase. Se culegeau fructele si se adunau in sin, tare mult ne placeau caioasele, cind erau inca verzi si f. acre. Din nefericire si dusmanii nostri, mutii, aveau aceeasi pasiune. Odata au mers la furat, cel care tinea de sase a vazut ca vine stapinul si a dat alarma la timp. Surdo-mutul insa, nu a auzit alarma si a ramas in copac, fiind surprins de proprietar care a inceput sa arunce cu pietre in el. Saracul surdo-mut a cazut din copac si a murit. Asa au incetat luptele.

A fost un mare soc in cartier, copiii, in general, erau f. iubiti in mahala. Lumea a vrut sa-i linseze pe proprietarii gradinii. Oricum, au disparut din cartier, nu au mai aparut niciodata, se zice ca erau rusi, aveau un nume cu „iov“ in coada.

Amintiri din copilarie

Bravos natiune, mi-am, si eu si Titi, batatorit buricele degetelor sa va culturalizam in istoria si arhitectura Italiei, v-am plimbat prin lumi minunate, insule, castele, insotiti de muzica maiastra si de abia primeam citeva laikuri obosite si suficiente. Iar acum a luat foc Zuckenberg, am primit deja jde de invitatii de casatorie, multi vor sa faca un copil cu mine si fete si baieti si pensionare si amazoane despletite. Si pt ce? Pt niste amintiri de mahala!

In mod normal, dupa un asemenea succes enorm, ar trebui sa ma retrag, in plina glorie. Dar nu ne lasam pina nu ne atingem propria incompetenta.

************

-Opi, spune-mi o poveste.

-De abia ti-am spus, ma doare gura.

-Te rog, inca una, te roooog.

-Bine, da de care vrei? Una inventata?

-Din aia din copilaria ta.

-Pai ti le-am spus pe toate

-Mai spune odata!

-Bineee. A fost odata ca niciodata, pe vremea cind puricii se potcoveau cu ...

-Hai Opi, incepe odata povestea si lasa bla, bla.

Am avut o copilarie grea, nu am avut pian cu coada si nici guvernata nemtoaica. Dar aveam o libertate practic nelimitata si multi, multi copiii cu care sa ma joc.

In vacanta mare, de facto, ieseam din casa la inceputul verii si ne intorceam toamna, cu mici intreruperi, cind treceam pe acasa sa punem zahar ud pe piine. Costel Grasu, un baiat inalt si gras, dar f blind, turna chiar ulei pe felie. Costel Grasu juca bine fotbal, dar intotdeauna se intorcea cu curul, un cur mare cu care proteja mingea. Piinea era neagra, rotunda si grea, a doua zi deja era un pic acrisoara, alba nu mai stiu daca exista, cindva a aparut intermediara. Mai intotdeauna era veche, chiar cind erai pe faza ca a venit masina. Cred ca o aduceau de departe. Un adevarat rasfat erau japonezele, un fel de chifle impletite, dar mult prea scumpe.  

Eu eram avantajat ca aveam bicicleta, nu prea multi copii aveau asa ceva si mergeam cu ea la cumparat piine. Era o bicicleta germana, din razboi, veche si grea, formata din tevi de otel, cu roti groase, fara schimbator. Dar era zdravana, acum am mai multe biciclete, unele destul de scumpe, care imi pun la incercare talentele de mecanic. Un unchi zicea ca e de la 23 August, cind am intors armele, cu care ocazie le-am luat bicicletele nemtilor. Mergea greu, era mai mare decit mine, odata am cazut cu ea si am scapat piinea in noroi, dar am spalat-o la o cismea. Imi placea sa-mi dau drumul cu ea pe Vacaresti si sa ma intrec cu tramvaiul.

Aveam multe activitati. Fotbalul era baza. Incepeam dis de dimineata, intotdeauna urmaream citi copii s-au strins. Daca eram fara sot, riscam sa nu intru in joaca. Alegerile se faceau intre doi recunoscuti ca cei mai buni. Fiecare alegea cite unul, pina se faceau echipele, in ordinea valorii recunoscute. Eu eram printre ultimii alesi, intotdeauna am fos cel mai mic pina am devenit, brusc, azi, cel mai batrin. Eram ales printre ultimii, asta daca eram cu sot. Daca nu, stateam pe bara si eram tare mihnit, speram sa-l cheme pe vreunul ma-sa, sau sa se loveasca. Si azi ma uit cu deosebita mila la rezervele de pe banca. E f trist sa-i vezi pe altii jucind si tu sa stai. Fiind atit de slabanog nu prea puteam sa trag in minge. Dar imi placea la nebunie. Cine era proprietar de minge era automat in echipa. Deci m-am apucat sa string bani. Aveam mai multe surse, spalatul si vindutul sticlelor, desi nu prea era simplu sa speli sticlele de ulei cu nisip si apa rece de la put. Mai primeam cite un ciubuc de la matusa Guti, care era cititoare de contoare electrice si seara ii faceam socotelile, pt care primeam citiva banuti. Am fost chiar si cu bunicu in cimitir si l-am ajutat la facut cavouri. Bunicu, cum am spus, era mai mic decit mine la 10 ani, si chiar mai slab, desi eu eram numai oase. Dar era extrem de vinjos, ridica pietrele pt cruci, facea ciment. La prinz mincam impreuna, bunicul de abia morfolea ceva piine cu brinza, dar lua si o tuica. Nu prea vorbea, nu mi-a dat nici o invatatura memoriabila, singurul lucru pe care l-am invatat de la el era sa muncesti greu, de dimineata pina seara. Nu mi-a spus niciodata povesti si nu a vorbit niciodata despre Canal. Doar odata, cind a venit profesorul de istorie, diriginte, deja eram la liceu, la noi acasa, sa vada cum traieste elevul, profesor care era un anticomunist feroce, l-am auzit infierbintindu-se. Dar mama s-a speriat si m-a dat afara din camera, sa nu aud ce vorbesc. Uneori mincam la un bufet, daca luam doi mici si o cinzeaca, plus un suc, injura ca mincarea e f scumpa.

Oricum, cindva, am strins 9 lei si am cumparat o mingie de cauciuc, din aia care sare ca nebuna si e f greu de controlat. Fiind proprietar de mijloace de productie aveam chiar dreptul sa fac echipele. Dar fericirea nu a durat decit citeva ore, deoarece Nelu a tras cu ea intr-un salcim si s-a spart. M-am gindit o viata la asta, nici azi nu stiu daca nu cumva a facut-o intentionat, de oftica. Nelu a devenit ospatar, dar o luase tare cu alcoolul si a murit de tinar. Nu am mai apucat sa-l intreb.

Mama ma sustinea in ambitiile mele de fotbalist. Am fost, cu ea, la toate echipele bucurestene cind se faceau selectii de juniori. De atunci am remarcat incompetenta persoanelor de selectie, niciunul nu a vazut talentul meu, desi eu tare ma straduiam si mai ma straduiesc si azi, chiar ieri am jucat, cu mult succes. La Progresul am avut chiar o pila, dar degeaba. Asta e si cauza pt care am ajuns un pirlit de ing.

Unul din marele eveniment al strazii a fost cind Pica, care era cea mai frumoasa dupa strada, s-a maritat cu Lupescu, tatal, de la Rapid. Va puteti imagina ce efervescenta era pe strada cind venea Lupescu in vizita la socri. Noi, copiii, ne uitam prin gard si strigam „Culae!“. Odata a venit cu o mingie adevarata si ne-am jucat si noi cu ea, dar a luat-o inapoi, nu ne-a lasat-o!

Atit pt azi, ma uit in sacul cu amintiri, e doldora! Tineti computerele deschise, desi vine WE.

P.S Iata informatii suplimentare despre stationul „Constructorul“, cum l-am botezat eu. https://bercenidepoveste.ro/povestea-stadionului-voevodul-mihai-din-berceni/?fbclid=IwAR200q1nZZtWoUv2XRnEn5MzFMKr0Qwd_5j6NNNphsS7LNtr8lPp6n1iLc8

Dorin Tudoran

Dorin Tudoran, pt mine cel mai, cel mai implineste 75 de ani.

La multi ani!

Voi, care lucrați cu cuvintele, puteți lucra pretutindeni, la munte și la mare, în orice împrejurare.
Voi, care lucrați cu cuvintele, le puteți zidi, îmbârliga, soarbe, șopti, striga, colora, găti.
Voi, care lucrați cu cuvintele, le dați drumul în zbor pâna ating un pistil, sau o stamina, sau cad pe piatra muntelui, unde se-ncălzesc șopârlele.
"Ia uite un cuvănt", zice șopârla cu coada smulsă și încearcă să-l însface, dar se-nțeapă cu virgula de jos, de la ț; începe să scuipe cuvinte, cuvinte înghițite demult, cuvinte rotunde, cuvinte scurte cât o fărimă, cuvinte grele.
Voi, care lucrați cu cuvintele!

Beruf und Berufung

Nemtii au un joc de cuvinte interessant, Beruf (meserie) si Berufung (vocatie). Exista multe meserii grele, medic chirurg, ing., profesor, taran cu sapa, circiumar, dansator pe sirma, meserii care sunt practicate cu succes, daca exista si acea vocatie. Eu cred ca am avut vocatie pt meseria practicata, dar acum vorbesc de o noua meserie, poate cea mai grea dintre toate, pt care intr-adevar trebuie sa ai vocatie, dar si sa ai o multitudine de talente.
De ex. trebuie sa stii sa spui si sa inventezi povesti, trebuie sa stii sa dansezi, sa mergi cu bicicleta, schiuri, cercu. Sa te cateri in copaci, sa ai curajul sa mergi noaptea in cimitir, sa stii gramatica limbii germane, matematica, engleza, italiana. Si sa stii eventual si sa cinti la pian, la chitara. Asta daca ai o nepoata, daca ai nepot se mai simplifica ceva, ajunge o scindura, un cui, o mingie si un cerc drept volan.
Dar si talente de constructor sunt necesare. De ex. zilele trecute am proiectat, construit, montat, certificat un leagan. Dar nu orice fel, ci unul unic. E mai mare decit cele din comert, e mai frumos si mai bun. Ca l-am realizat aproape singur se pune la bile albe.
Si ca cireasa de pe tort am mai folosit si optiunea hamac, care trebuie si acesta incercat, nu asa?
P.S Desigur v-ati dat seama ca e vorba de meseria de bunic.

Werner si minerii

Primul meu job de mare raspundere in Germania l-am obtinut multumita faptului ca mi s-a echivalat diploma de ing de aviatie. Firma, cu un anumit renume in cartier, era formata din sapte persoane din care trei, patronul si copiii lui. Profilul firmei era taiatul lemnelor dar si sortarea si uscarea scoartei de copaci cu care se faceau afaceri bune ca decor. Sansa mea a fost ca-n Ge pt fiecare operatie iti trebuie o diploma, de conducator de stivuitor, de ciocanar, de taietor cu fierastraul electric. Ca ing ti se permit toate aceste operatii considerindu-se ca esti suficient de calificat.
Am avut multe victorii, am reparat chiar o masina de rindeluit, f veche, din razboiul de 30 de ani, atunci cind am avut un contract de rindeluit niste grinzi de fag. Am observat ca arborele oscila, l-am demontat si patronul l-a trimis la un prieten pt a-l strunji rotund. Am mai proiectat niste bucse care au fost fretate astfel incit sa nu mai existe joc. Drept recompensa am primit permisiunea sa adun talajul de fag, pe care l-am vindut unor pescari pt afumarea pestelui. O alta fapta vitejeasca a fost vopsirea acoperisului, format din cofraj ondulat, pe care daca ai fi calcat te-ai fi trezit aterizat fortat pe caldarim de la o inaltime de 15 metri, si deci trebuia sa faci echilibristica pe grinzi. Toate aceste fapte mi-au oferit o prima de Craciun de 800 de marci, o suma colosala pt mine la acea data si la salariul pe care il aveam.
Un coleg era Werner, lucrator cu ziua, fost minier iesit la pensie fortat odata cu transformariile structurale din regiune. Werner nu avea voie sa foloseasca niciuna din sculele electrice.
Inca din prima pauza petrecuta impreuna, Werner mi-a spus clar ca el a fost in tineretul lui Hitler si ca e impotriva strainilor si deci si impotriva mea. Vocabularul meu german de atunci nu era suficient de bogat pt un raspuns nuantat, asa ca i-am spus sa se duca-n pizda ma-sii, pe romaneste.
In pauza citea Bild si a fost incintat cind a vazut pe prima pagina mineriadele din Ro. Zicea ca asa ar trebui sa faca si nemtii. Spre rusinea mea eu nu stiam nimic de subiect, fiind extrem de ocupat cu munca si cu multele scoli serale pe care le vizitam permanent.
Intr-o zi munceam noi in hala, el imi dadea lemne la mina, pe care eu le taiam, il observ ca pica precum un sac de cartofi. Reusesc sa-l prind din zbor si-l intind pe o masa, era mic de statura si slabanog. Fug la patron si-i spun sa cheme salvarea si incerc sa-i fac niste exercitii de inviorare cum vazusem eu intr-un film. Salvarea vine destul de repede si-l ia.
Dupa mai multe zile il vad ca apare din nou la munca. Comunicarea dintre noi nu era prea bogata. In pauza de prinz insa, ma uit in dulapul meu de haine si vad pe etajera de sus un pachet plin cu ciresi si capsuni. Prin zona noastra se obisnuieste ca pensionarii sa-si culeaga singuri ciresile si capsunile. Nu stiu de unde au aparut acelea si-l intreb pe Werner daca stie ceva. Imi spune ca el le-a cules si mi-a adus si mie. Ii spun ca ma uimeste, doar nu demult spunea ca el nu-i suporta pe Ausländeri.
Zice, tu nu esti Ausländer, tu muncesti cot la cot cu mine, tu mi-ai salvat viata.

Franck

Franck
Dupa exceptionala cariera de la firma de taiat lemne, care mi-a adus si ceva ce nu am avut niciodata, si anume muschi, atit bicepsi cit si tricepsi, multumita manipularii cu eleganta a grinzilor de lemn, deoarece firma inca nu era automatizata si computerizata si nu avea nici inteligenta artificiala, am ajuns desenator. (Tii ce fraza lunga am scos, sper ca am nimerit virgulele!). Desenator la o firma de 30 de barbati, care se ocupa cu proiectarea si executia sistemelor de imbuteliere. Cindva a existat si o fata frumusica blonda, dar nevasta patronului a dat-o afara, spunind ca ar avea nevoie de un WC suplimentar pt muieri si ar fi prea scump. Ma angajase de fapt un baiat care se ocupa si de personal. Cind a venit patronu mi-a dat ca tema de lucru proiectarea unui sistem de sortare lazi de bere. M-a plantat intr-un birou singur, nu m-a bagat nimeni in seama, si a venit dupa o saptamina. I-am prezentat proiectul ce-l facusem, la meserie, cu insemne de rugozitate si tolerante, H7/d8, sau similar. Am fost uimit ca habar nu avea ce e aia H7/d8, si a durat ceva incercind sa inteleaga ce sunt aia microni. Am bagat si niste calcule, lucru care l-a naucit de tot. Am aflat mai tirziu ca nu avea nici o scoala tehnica, ci doar mult entuziasm, experienta si, si... asta m-a uimit, mult simt tehnic.
M-a angajat pe un salariu apropiat celui de la taiat lemne. Coleg eram cu Franck, un baiat tinar, neamt tipic, inalt, grasut si blond. Si el rivaliza in privinta studiilor cu patronu, nu avea nimic, dar invatase f bine CAD si pe vremea aia asta era ceva de domeniul vrajitoriei.
Franck nu se intelegea de nici o culoare cu patronul, in fiecare luni patronul vroia sa-l dea afara, deoarece Franck intirzia si daca intirziai un minut ti se taia o ora, asa ca Franck se aseza si-si scotea mincarea si cafeaua si ziarul si astepta sa treaca ora neplatita, fapt care-l facea pe patron sa faca spume. Vinerea vroia Franck sa-si dea demisia, deoarece vinerea eram invitati sa venim simbata si uneori si duminica, lucru care-l enerva pe Franck care avea o prietena noua, f draguta.
Eu eram in relatii f bune cu patronu, mergeam des in delegatii prin Germania si chiar in Franta, sa masuram cladirile unde urma sa bagam instalatiile, operatie greoaie deoarece majoritate erau f vechi cu ziduri strimbe. Multe erau foste minastiri, ca d-aia au scapat calugarii de ciuma, pt ca beau bere si nu apa ca mujicii. Beraririle erau in zone f frumoase unde erau lacuri cu apa precum cristalul, apa e importanta la bere. Am invatat multe de la patron, de ex. ca cele mai bune circiumi in sate sunt cele din vecinatatea bisericii. Chiar intrasem la ginduri cu sefu ca uneori dormeam in camera cu un sigur pat. Dar m-am linistit cind a fost un scandal in firma, cind nevasta patronului ii gasise patronului niste chibrituri cu reclama de la un bordel aflat in apropiere, la care mergea pe la prinz.
Franck era fata de mine, un amestec de respect, dispret, gelozie, simpatie. Problema lui era ca era absolut antitalent la proiectare. Nu intelegea nimic, nu vedea in spatiu, nimic. Dimineata patronu ii dadea o tema si el nu pricepea nimic. Trebuia eu, care oricum aveam probleme cu lb germana, sa-i traduc ce trebuie facut si sa-i fac schite de mina. E drept ca si patronu se exprima aiurea, tot spunea sa bag un Vogel (pasare) undeva. De fapt el folosea Vogel ca inlocuitor la o „chestie“. De altfel la scurt timp am preluat conducerea proiectarii, au mai fost angajati citiva si mi s-a dublat salariu peste noapte, fara sa cer.
Franck nu pierdea nici un prilej sa faca misto de mine, mai ales cind erau si altii de fata, profitind si de faptul ca eu nu puteam sa reactionez suficient de agil, ca nu ma ajuta limba. Uneori chiar dadea sub centura, eu ma limitam sa rinjesc ca un bou.
De altfel in perioada aia era un curent puternic imptriva strainilor, se-ntimplasera deja multe atentate si mai bine stateai la cutie.
De regula mergeam cu autobuzul la munca, aveam o sigura masina si o folosea sotia. Aveam un gunoi de masina luata cu 900 de marci, masina care a facut-o de ris pe sotie, care fusese la niste recitaluri de pian, unde cintase si ea, cu mare succes si a trebuit sa astepte sa plece toti spectatorii din parcare, deoarece se stricase usa si a trebuit sa intre, impopotonata in rochie de concert, prin portbagaj. Intr-o zi, insa am avut liber sa iau masina si, de dimineata, bineinteles, ascultam radio local, cu stiri. Mass media incerca sa linisteasca un pic curentul impotriva strainilor si a initiat un ciclu de pareri despre straini, transmise telefonic, in care nemtii vorbeau de experienta lor cu strainii.
Spre suprinderea mea il aud, la un moment dat, pe Franck, care vorbeste de un coleg de al lui de munca din Romania, unu Michael si care e un tip exceptional.

Domnul Gheorghe _____escu

Am o cunostinta, o persoana deosebita, poate fi tare mindru de viata lui. Nu mai e tinar, are o familie frumoasa, copii reusiti, nepoti reusiti, sotie iubitoare. A avut o cariera profesionala mult peste medie, fapt ce i-a adus nu numai o prosperitate materiala onorabila, dar si multa recunoastere sociala, ne amintim de piramida lui Maslow? Si la capitolul cultura sta extrem de bine, fin cunoscator in pictura, muzica, literatura.
Totusi ceva si-a dorit o viata intreaga si nu a reusit. Nu a spus la nimeni, o anumita jena, o anumita modestie l-a impiedicat. Si a sperat ca va veni de la sine. Si-a dorit sa fie membru al unui club. Dar nu orice de club, ci ceva de ex. Clubul Rotarilor, sau Clubul de la Roma, sau Fracmasoni, sau alt club la fel de renumit, exclusiv. Isi imagina cum ar participa el acolo, cu ceilalti, numai barbati, ca femeile nu au voie, ar fuma tigari de foi, bineinteles in secret, si ar pune lumea la cale.
A studiat in amanunt regulamentele acestor organizatii, atit cit s-a putut, unele fiind extrem de secrete. Avea un cerc larg de prieteni si cunostinte, de fiecare data cind ii intilnea incerca sa afle daca sunt membri, pt ca aflase ca uneori e nevoie de recomandarea unor membri. Pina la urma unul i-a spus in fata, cu numele tau nu ai nici o sansa. Il chema Gheorghe si ceva cu __escu, nume total nepotrivit pt cineva care vrea sa fie un nume. Si-a dat seama ca numele asta il siciise tot timpul de cind traia in Germania. Se saturase sa-i vada pe colegii, cunostiintele nemti, cum se chinuie sa-i zica pe nume, fara sa-l stilceasca, se saturase sa trebuiasca de fiecare data sa-l spuna pe litere. Era si prea lung, mai niciodata nu incapea in formularele pretiparite. Simtea ca si sotia, care a luat numele din dragoste, e din ce in ce mai jenata cind se prezinta, uneori chiar lasa sa se inteleaga ca mult ii lipseste numele de fata, o chemase Rogojina, cine se insoara cu o rogojina, in romaneste nu suna prea frumos, dar in germana ar fi fost exotic. Desi acest nume ii oferea de multe ori o pozitie deosebita, unica, multa lume, chiar daca nu reusea sa-l pronunte, totusi reusea sa ramina in constiinta colectiva ca ceva altfel, ala cu nume complicat. Se gindea la „Ne dase nume de Curcani / Un hâtru bun de glume,/ Noi am schimbat lângă Balcani Porecla în renume!“.
A inceput sa se gindeasca serios sa-si schimbe numele. Gheorghe ar fi fost simplu de transformat in Jorj, da cu ___escu era mai complicat. A zis intii sa renunte la escu, si sa ramina doar____, dar nu avea nici un fel de sonoritate, nu era nimic rafinat, era pur si simplu trunchiat, daca tot o face, s-o faca ca lumea. A studiat in amanunt tot felul de cataloage cu nobili si aristrocrati.
S-a gindit ca ceva cu „von“, sau „de la“, de la Barre, cu acsant circumflex, ar fi fost frumos, „du“, sau mai bine ceva cu „Sir“ i-ar sta bine. Sau poate un nume cu rezonanta evreiasca s-ar potrivi, Bercovici, Goldschmidt, inteleptul Solomon, se stie ca evreii conduc lumea.
Eu aflasem intr-o discutie intre patru ochi de problema lui, la un pahar de vorba, dar am zis ca e un moft si nu merita bagat in seama, trece de la sine, chiar i-am spus, intelept cum sunt, ce mai conteaza acum la batrinete, bucura-te de ce ai.
O perioada lunga nu am mai auzit nimic de el, chiar imi faceam griji. In cercul de prieteni se zvonea ca s-ar fi mutat in alt oras mare, Berlin, sau chiar Paris, Milano.
Acum citeva zile primesc un telefon de la un prieten comun, imi spune, extrem de agitat, ca s-a intilnit cu Gheorghe ____escu, absolut intimplator, undeva pe strada, in Berlin. Zice ca la inceput i-a fost greu sa-l recunoasca, s-a schimbat mult, in bine, desi era cumva ciudat imbracat, in miezul zilei, in costum, cu un fel de papion sau esarfa la git. Isi lasase si barba si avea si baston, sau umbrela, ceva si palarie chiar. Cind l-a strigat Gheorgheeee doar a tresarit un pic, dar nu s-a intors. De abia cind a ajuns linga el a reactionat. Nu au putut sta de vorba prea mult, pt ca Gheorghe se grabea f tare, mergea la Club si nu vroia sa intirzie. In fuga i-a spus ca nu-l mai cheama Gheorghe si nici ____escu, ca a gasit in arborele ginecologic, ca de fapt provine, pe linie dreapta, dintr-o familie de nobili si a gasit de cuviinta sa revina in locul care i se cuvine pe drept. Zicea ca acum il cheama Maier, sau Meyer, sau Meier, sau asa ceva. Mai zicea prietenul, care e si un pic rautacios, ca ar fi cumparat gradul de noblete, cica exista o asemenea posibilitate, te infiaza cite un nobil scapatat, contra unei anumite sume.
Din pacate a uitat sa-i ceara numarul de telefon. Am incercat eu sa-l gasesc in cartea de telefon din Berlin. Nu era nici un Gheorghe Maier, Meyer, Meier, si nici Jorj Maier, Meyer, Meier iar la Maier, Meyer, Meier erau vreo patruzeci de pagini. La Gheorghe ___escu nu era niciunul. Iata cum din cineva unic poti deveni un anonim nobil din patruzeci de pagini.

Ca fiecaruia ii place ce n-are!

Jurnal de Corona XXXXXXX

„Partir, c’est (toujours) mourir un peu. Mais mourir, c’est partir beaucoup.“  se pronunta (paʁ.tiʁ, sɛ (tu.ʒuʁ) mu.ʁiʁ œ̃ pø, mɛ mu.ʁiʁ, sɛ paʁ.tiʁ bo.ku)– Zice unul, de mine f apreciat, umorist, Alphonse Allais.

La revedere tabara draga, la revedere noi plecam, de-ai sti tu draga, ce rau ne pare si cit de mult noi regretam..

Iata ca a venit si ziua de care ne temeam, gata s-a terminat, ne despartim, ca calatorului ii sade bine cu drumul. Am fost atit de suparati ca am renuntat si la Abschiedsparty.

A fost frumos, tare frumos, dar orice are un sfirsit, nemtii spun „Alles hat ein Ende, nur die Wurst hat zwei“.

Gata, acasa, stai sa mai plingem unul pe umarul altuia, frate da cad lacrimi la greu, ne mai pupam, ne mai facem cu mina, si fiecare la terminalul lui.

Sa tragem bilant ca contabilii!? La ce bun!

Banc f cunoscut: Ion naufragiaza cu Claudia Schiffer pe o insula. Claudia, recunoscatoare, se ofera sa-i indeplineasca toate dorintele. Ion profita din plin. Dupa ceva timp il vede Claudia pe Ion trist, nu stie ce sa-i mai ofere. Ion ii pune o palarie pe cap, ii face niste mustati, si-i zice, stii mai Gheorghe cu cine ma culc eu de citeva saptamini?

Ca degeaba colinzi lumea daca nu afla vecinii, colegii, rudele, sa moara de ciuda. V-ati ofticat, nu asa!?

Ma opresc aici, mi s-au aburit ochelarii!

Anunt important, aceste mici glume si altele vor fi strinse intr-un volum, alaturi vedeti coperta.

Primii interesati sunt rugati sa depuna sume importante de bani la casierie. Ceilalti poate o vor primi gratis. Atentie, intentionam sa inseram si cele mai bune comentarii, sunteti de acord, sau sa le dam anonime.

Tatiana, Michaela, Gheorghe-Constantin-Titi-Giorgio (sefu, ghidusu) si Mihai multumesc din inima celor care ne-au insotit in aceasta aventura, speram ca v-a placut, speram ca v-a amuzat.



Multa sanatate!

P.S Pai stai asa, pai ziceai ceva de Corona, de Greta cu izoleta, ce e cu ele!?

Cine-i?… Ce-i?… Ce-a fost pe-aici?…

Ciripesc cu glasuri mici

                        Cinteze şi pitulici.

                        Doar un pui de piţigoi,

                        Într-un vârf de fag pitic,

                        Stă cu penele vulvoi

                        Şi făcând pe supăratul:

                        – Ce să fie? Nu-i nimic.

                        A trecut Acceleratul…

Jurnal de Corona XLVIII

Atentie, aceasta e ultima relatare din calatoria la Roma, Italia. Se recomanda a se citi f incet si rar.

Vorbeste ghidusu:

Dimineața, văd că soția mea, T, se grăbește mai mult decât de obicei. Pleacă din cameră spunându-mi că mă așteaptă în sala de “colazione”. Îmi dau silința și reușesc să ies din cameră după vreo zece minute. (NR are mustata si dureaza sa si-o aranjeze, ii da cu ceva negru) În sală nu găsesc pe nimeni dintre ai mei, doar două perechi de asiatici. Mă gândesc că e în cameră la Calomfirești, dar apare și Mihai tot singur. Ne învârtim pe acolo până când recepționera ne face un semn.

“- Signori, ho un biglietto per voi” Iau biletul și ce citim: “Nu fiți îngrijorați. Am plecat la cumpărături singure pentru că voi ne încurcați. Nu încercați să ne găsiți pentru că am dezinstalat GPS de pe telefoane. Să fiți cuminți”. Nu știu cum arătau fețele noastre dar signorei de la recepție ii râdeau ochii. Ne-am dat seama ca am fost lucrați în foi de viță. (NR m-am gindit ca azi este o zi buna. Ce te tot uiti pe fereastra si intrebi daca azi e zi buna? Pai n-ai zis tu ca-ntr-o buna zi ma vei parasi?) Asta seamăna a revoltă, secesiune, dezertare etc. Erau mai multe capete de acuzare. Inițial am avut un pic de spaimă, de parcă eram ai nimănui, dar apoi ne-am dat seama că suntem liberi. (NR eu am propus sa ne imbatam, da Giorgio nu a vrut, cica-l cunoaste lumea).

(NR explicatie, adevarul ca tensiunea in interiorul grupei crestea ca Dunarea la Calafat, cind ploua, existau multe conflicte mocnite. S-a dovedit ca o parte din participanti nu erau de loc interesati de aspectele culturale, desi inainte trimbitasera, ca vezi Doamne, ele fara cultura nu-si gasesc somnul de frumusete. Interesele lor meschine erau indreptate, de fapt, catre lucruri extrem de lumesti, desi nu vreau sa dezvolt acest aspect, deoarece ar putea sa citeasca si minori aceste rinduri.)

Am plecat prin oraș relaxați, plimbare care oricum nu interesează pe nimeni. Pe la prânz primim un mesaj prin care ne anunță că ele deja iau prânzul și ne îndeamnă să facem la fel. (NR am propus din nou sa ne imbatam, fara succes) Ne dau întâlnire pentru ora trei pe Ponte Mazzini. Ne-am prezentat cu 10 minute înainte ca niște oameni educați. (NR ca d-aia se spune ca punctualitatea te insinguratateste). Ele au ajuns la ora 3 și 20 min. motivând circulația haotică din Roma

- Bine, dar unde sunt cumpărăturile?

- Să fiți voi sănătoși, cumpărăturile noastre le-am trimis prin poștă. 

Am făcut reconciliere si am decis sa raminem sanatosi si să urcăm pe colina “Monte Gianicolo”, locul de unde se vede cel mai bine centrul istoric al orașului, pt a le pedepsi.

Colina Gianicolo nu face parte din cele șapte coline ale Romei, fiind în dreapta Tibrului, zonă locuită de etrusci în vremea lui Romulus. Pe partea de sud a colinei e o monumentală fântână, numită ”Fontana dell Acqua Paola”, de la numele unui papă Paul care a construit-o pentru a marca restaurarea unui apeduct de apă potabilă.

Pe colină se află o grădină botanică, un parc public și alte obiective. În punctul cel mai înalt de pe colină domină statuia ecvestră a lui Garibaldi. Pe soclu scrie “O Roma o morte” (Roma sau moartea), deviză a garibaldinilor la încercarea lor de a cuceri Roma de la statul papal. Pe Gianicolo, în 1849, garibaldinii au opus o puternică rezistență trupelor franceze, care au reinstaurat dominația statului papal asupra Romei (orașul va fi alipit Italiei mai târziu, pe 20 Septembrie 1970). Pe aleile parcului, mulțime de busturi ale combatanților lui Garibaldi, iar spre nord vedem statuia ecvestră a Anitei Garibaldi. În Italia, Garibaldi este considerat a fi unul din “părinții patriei”, deoarece a adus o contribuție esențială la realizarea Italiei unite.

În fața statuii lui Garibaldi este o terasă de unde se vede cel mai bine centrul istoric al Romei, munții Apenini la orizont și Colli Albani spre sud. Am putea spune că priveliștea ce o avem înaintea ochilor merită toată oboseala și banii cheltuiți cu excursia.

În zona terasei, puțin mai jos, e un tun pe o platformă. Zilnic la ora 12 fix, militari italieni trag o salvă. Obiceiul a fost introdus de un papă în 1847, pentru a sincroniza toate orologiile din oraș. Deși astăzi nu ar mai fi nevoie, tradiția s-a păstrat.

Mihai ne amintise la început zicala că toate drumurile duc la Roma. Sus pe Gianicolo o parte din colină este încorporată Romei antice de zidul construit în timpul împăratului Aurelian. Aici era o poartă, punctul de plecare pentru strada “Via Aurelia”, ce parcurgea coasta tireniană până la Genova, fiind ulterior extinsă până în Galia. 

Multe ar mai fi de văzut la Roma, dar trebuie să încheiem excursia. Deși i-am prevenit la început că îi voi interoga, pun numai întrebarea:

-Ce v-a plăcut cel mai mult la Roma?

-Înghețata, răspund ironic doamnele.

(PS Si pizza?)

Ce o mai face Brigitte?