miercuri, 22 ianuarie 2014

Pazvante Chioru si Papura Voda

Am primit pe E-mail o chestie interesanta din istoria Olteniei. Ii multumesc autorului anonim!

Pardon, autoru nu e deloc anonim, este Miron Manega, din situ Certitudinea. Imi cer scuze ca i-am "furat" postarea, nu stiu in ce masura am trecut peste niste reguli deontologice, avind in vedere insa ca nu am nici un fel de intentii de a cistiga bani cu acest blog, sper ca se poate.

am facut cercetari si textul e preluat de aici

******************************
Trăim vremuri în care domneşte fărădelegea... Nimic nu mai funcţionează, nimic nu-ţi mai dă siguranţa zilei de mâine. Instituţiile publice, sistemul de sănătate şi învăţământul au fost partial "distruse", economia a fost paralizată şi vândută pe bucăţi, resursele vândute şi ele, sau arvunite...
Există, în istoria noastră două denumiri de o mare plasticitate, a căror origine s-a estompat, dar care au intrat în folclorul istoric prin rezonanţa comică a formulării: „Pazvante Chioru” şi „Papură Vodă”. Ambele sunt, atât prin conţinut, cât şi prin expresie, de provenienţă oltenească. Prin sintagmele în care sunt incorporate („vremea lui Pazvante Chioru” şi „ ţara lui Papură Vodă”), ele exprimă, de fapt, două perioade istorice distincte, aflate aproximativ una în continuarea celeilalte. Despre prima („vremea lui Pazvante Chioru”) am mai scris şi am încadrat-o cronologic în a doua jumătate a epocii fanariote, mai exact la interferenţa secolelor XVIII şi XIX (1790-1809). A fost denumită aşa după porecla lui Pazvanoglu, paşa de la Vidin, care făcea incursiuni devastatoare în zona Olteniei, locuitorii fiind nevoiţi să îndure, pe lângă jugul fanariot, şi jaful pazvangiilor. Această perioadă a fost precedată însă de o alta (1735-1880), la fel de tulbure, în care ţinutul Olteniei (Valahia Mică), lipsit de conducere politică şi legi, s-a numit „ ţara lui Papură Vodă”. Toate teritoriile româneşti deveniseră practic, în această perioadă, teatru de război între habsburgi, otomani şi ruşi.

Totul a început cu Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718, încheiată între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la Požarevac, Serbia (cunoscut sub denumirea germană Passarowitz). S-a întâmplat atunci un fapt fără precedent: Oltenia, care nu făcea parte din Imperiul Otoman, a fost cedată Imperiului Habsburgic fără ca domnitorul român de la vremea aceea să aibă vreo reacţie. Pe de altă parte, boierii craioveni, care erau foarte puternici, au acceptat tacit situaţia, pentru că le convenea, având în vedere comerţul şi afacerile importante pe care le aveau cu austriecii, dar şi conflictul de privilegii care apăruse în 1716 între ei şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Ţara Românească.
A fost cea mai ruşinoasă pagină din istoria Olteniei, dar care avea să se întoarcă pedepsitor, ca o răzbunare, atât împotriva boierilor, cât şi împotriva austriecilor. Astfel, din cauza tentativei acestora din urmă de a instaura în Valahia Mică (Kleine Walachei) o administrație proprie, susținută militar, și transformarea ei într-o provincie imperială (alipire administrativ-teritorială pe care nici turcii nu o putuseră realiza, timp de secole), s-a declanşat o puternică mișcare de rezistenţă, care a cuprins toate segmentele societății, de la țărani și micii meseriași, până la comercianți, mica și marea boierime. Mai ales că austriecii au încercat și convertirea la catolicism a populației, construind chiar o catedrală papistaşă la Craiova . Edificiul a fost însă distrus de craioveni imediat după ce construcția a fost terminată.
Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, devenind un fel de serviciu militar obligatoriu. Tradiția populară spune că tinerii olteni care nu luau calea haiduciei, cu greu își găseau o fată, nefiind considerați bărbați dacă nu ucideau măcar un soldat imperial.

Un foarte vrednic haiduc al Olteniei din perioada aceea a fost Pavel Lotru din Bălceşti, căutat de mai bine de trei ani de imperiali şi de potere, fără a fi prins. De la el au primit austriecii cea mai grea lovitură, în toată perioada cât au stat în Oltenia.
Se întâmpla în 1726. Pavel Lotru, care haiducea pe ambii versanţi ai Carpaţilor (Oltenia şi zona Sibiului), avea mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice, majoritatea neveste ale bogătaşilor din Sibiu. Una dintre acestea i-a dat de veste lui Pavel că în Oltenia urma să sosească o mare caravană ce strânsese taxele din Ungaria, Croaţia şi Ardeal, urmând să facă acest lucru şi în Oltenia. Caravana era compusă din 20 de căruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemteşti, arhipline de pungi cu galbeni.

Ceata lui Pavel Lotru s-a unit cu cele ale lui Radu Ursan şi Neagu Papură şi au atacat caravana austriacă la Drăgăşani, confiscând tot aurul. Jaful a fost atât de păgubitor pentru habsburgi, încât a provocat în imperiu o adevărată prăbuşire financiară, drept pentru care banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit. Din acest moment, boierii din Craiova au început acțiunile de împotrivire față de administrația habsburgică, obstrucționând toate încercările austriecilor de a strînge taxe sau de a-şi impune administraţia.

În 1733, în ajunul Crăciunului, într-o cârciumă din Craiova (la hanul Puțureanu de lîngă fîntîna Purcarului), a avut loc un incident minor cu efecte uriaşe. Un oarecare Lorincz, soldat în armata imperială, amețit băutură, a agresat verbal mai multe femei. S-a iscat un scandal care a degenerat într-o bătaie între soldații care îl însoțeau și oltenii de la mesele din jur. Soldații au reușit să fugă şi să se refugieze în garnizoană. Incidentele păreau aplanate, mai ales că soldatul respectiv fusese pedepsit și trimis la carceră pentru încălcarea conduitei militare. Cîteva ore mai tîrziu, însă, probabil instigată de oamenii banului și de haiduci, populația Craiovei, înarmată, s-a adunat în jurul garnizoanei imperialilor cerînd să le fie predat Lorincz, pentru a fi judecat de ei. Întrucât comandantul a refuzat, a urmat un asediu de câteva ore, în urma căruia garnizoana a fost incendiată iar cei 375 de soldați au pierit, fie în flăcări, fie linșați de populație.

După acest incindent, austriecii au realizat că trupele lor nu reușesc să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci, aşa că, în ianuarie 1734, au hotărât să-şi retragă cea mai mare parte a trupelor și să angajeze mercenari din rândul populației din zonă. A fost actul de naștere al pandurilor olteni. Lucrurile au luat însă o întorsătură neașteptată: mulți haiduci au găsit bună ideea ca, în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie, fără să facă nimic, aşa că s-au înrolat ca panduri. Timp de aproape doi ani, austriecii au plătit soldă unor haiduci ca să prindă alți haiduci, fără ca vreun haiduc să fie prins.

În fruntea acestor “trupe de comando” era un personaj controversat, acel Neagu Papură, el însuşi haiduc sau tâlhar, participant la furtul de la Drăgășani, care îi costase atît de scump pe austrieci. Realizând că au luat “ţeapă”, imperialii au refuzat să le mai plătească solda. Supăraţi, pandurii au atacat Craiova, jefuind și torturând pe cei cîțiva reprezentanţi ai administrației austriece rămași, apoi au jefuit și incendiat mai multe case boierești. A fost picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească definitiv Oltenia, cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaționale (1739, pacea de la Belgrad, între habsburgi şi otomani). Au părăsit-o aşa cum au obţinut-o, dar cu pagube imense, mult mai mari decât în urma unei înfrângeri militare. În Craiova, ca şi în toată Oltenia, s-a creat însă un vid de putere, care avea să ducă la dispariţia Băniei, a doua instituție politică a țării ca importanță, după domnie.

După puseul de violențe care a durat cîteva luni, societatea caioveană și-a găsit totuşi un echilibru. Boierii au reușit să-l convingă pe același Neagu Papură să conducă o miliție a pămîntului, pentru a potoli atacurile haiducilor și hoților. De la acest Neagu Papură a rămas expresia “Țara lui Papură Vodă” care a depășit cu mult aria Olteniei şi timpul istoric determinat, intrând în folclor cu sensul peiorativ de țară fără stăpîn, unde legile nu mai există. După alte cîteva luni, Neagu Papură a fost înlocuit de boieri și el a luat din nou drumul codrului.

Timp de 35 de ani (1735-1770), “Ţara lui Papură Vodă”, a devenit, aproape fără voia ei, un fel de stat independent: Țara Românească nu o putea revendica pentru că aparținea Imperiului Habsburgic, iar după 1739 domnitorii fanarioți n-au avut puterea necesară să se impună fără acordul oltenilor. Pe de altă parte, turcii, care erau încolțiți de ruși și austrieci, au stat deoparte, mulțumindu-se să întărească paza cetăților de la Dunăre, de teama atacurilor și jafurilor haiducilor. Paradoxal, acest interval istoric a fost de-a dreptul benefic pentru Oltenia. Fără sistem legislativ, dar și fără tributuri și taxe plătite turcilor, austriecilor sau fanarioților de la București, viața majorității populației s-a îmbunătățit. Boierii au asuprit mai puțin țăranii, de teamă ca aceştia să nu-şi facă singuri dreptate, comercianții și boierii și-au continuat afacerile la adăpostul cetelor înarmate de slujitori, iar procesele și judecățile au dispărut, diferedele rezolvându-se “la mica înțelegere”, prin forță sau aplicând legile pămîntului. Orașul s-a dezvoltat vertiginos, construindu-se multe clădiri, biserici și ateliere.
Cea mai luminoasă figură a acestei perioade este boierul Constantin Obedeanu, un om blînd, împăciuitor cu toată lumea, iubitor de carte și artă, partizan declarat al realipirii Olteniei la Țara Românească. El a ajutat cât i-a stat în putere pe țărani în disputele cu boierii, iar în 1754, a înființat primul spital modern al Craiovei (pînă atunci existau doar bolnițe la unele mănăstiri). Tot el a instituit, în 1759, învățământul organizat, căci până atunci educația se făcea în casele boierilor sau pe lângă biserici, ca o obligaţie nescrisă a preoţilor. Școala Obedeanu este prima școală în adevăratul sens al cuvântului, iar în primăvara anului 1826 a fost transformată în Școala Națională de Limba Română, azi denumită Colegiul Național Carol I din Craiova . Ca vechime, este a doua școală românească de grad mediu, după liceul “Sfântu Sava” din București (1818)…

Oltenia, în perioada în care s-a identificat cu sintagma “ Ţara lui Papură Vodă”, este un paradox istoric. Abandonată de austrieci, necucerită de turci şi stăpânită, practic, de haiduci, a găsit resursele interne să se redreseze organic. După reintrarea efectivă în graniţele Tării Româneşti a urmat însă perioada cea mai nenorocită din istoria ei, denumită, aşa cum am mai spus, “vremea lui Pazvante Chioru”, încheiată violent, în 1821, cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu.

Am putea spune, de dragul metaforei, că trăim “în ţara lui Papură Vodă” din “vremea lui Pazvante Chioru”. În sens strict istoric, există o oarecare analogie, într-adevăr, însă răsturnată, între Oltenia acelor vremuri şi România ultimilor 23 de ani...
Este, evident, o speculaţie. Dar, mai ştii…?

Surse documentare:
Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, 1971 (coordonator Constantin C. Giurescu), Wikipedia (Istoria Craiovei, Nicolae Mavrocordat), Romînia Liberă(Haiduci, panduri, partizani)

update, dupa doua zile, iata ca si moldovenii au avut Papura voda ala lor, gasit in Wikipedia.ro

Sorgintea acestei porecle o aflăm din surse istorice care spun că domnul Moldovei, Vasile Lupu, și Ecaterina Doamna au avut un fiu, pe Ștefăniță, născut la 1641, care la numai 12 ani a fost întemnițat în fortăreața de la Buciulești-Bistrița, împreună cu mama și sora sa Ruxandra, după ce logofătul Gheorghe Ștefan l-a detronat pe domnitor.

După 5 ani de captivitate, Ștefăniță a fost eliberat, iar Poarta Otomană l-a numit în 1659 voievod pe tronul Moldovei; era firav la trup din cauza îndelungatei detenții, însă cu mintea ageră, făcând față răspunderilor ce-i reveneau pentru refacerea Moldovei, bântuită de secetă. Dar atât de cumplită a fost calamitatea, încât populația ajunsese să se hrănească cu pâine din coajă de copac și… din papură, de unde i s-a tras tânărului domnitor porecla de Papură vodă.



7 comentarii:

  1. Domnule inginer,

    Am gasit o informatie despre un proiect IAR-91,
    Cei cu el? Stiti ceva...

    O alta intrebare este daca s-a luat in calcul construirea unei variante de IAR-93 cu motoare rusesti... (probabil motoare de mig-15 sau mig-17) cand s-a constata ca tractiunea motrului RR viper este prea mica...

    Puteti sa raspundeti printr-o postare sau poate printr-un articol...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu stiu nimic despre IAR-91
      Nu stiu ca la proiectarea lui 93 sa se fi luat in considerare vrun Motor rusesc, sa nu uitam ca 93 se facea impreuna cu sirbii care nu erau, pe vremea aia prea prieteni cu rusii. De altfel nu e prea usor sa treci de la un Motor la altul, nu de putine ori inseamna reproiectarea intregului avion.

      Au existat f. multe proiecte pe vremea aia, un avion de Transport cu doua motoare Turboprop ajunsese in stadiu de desene de detaliu de executie, nu mai stiu care era denumirea, parca IAT 202(?), BAC 1-11 militarizat si pt. parasutisti, se numea, daca nu ma-nsel IAR 701, a mai fost un avion agricol, altele decit cele facute de Manicatide, un biplan, daca mai tin minte a existat chiar un prototip.

      Un proiect de care m-am ocupat personal si care mi-a placut f. mult a fost un hidroavion, nu stiu daca e cunoscut, pe vremuri a existat o excadrila de hidro pe lacul Siudghiol de la Mamaia. Am fost de mai multe ori la Constanta, la min. Marinei, urma ca marinarii sa ne-nvete sa facem partea plutitoare. Ar fi fost o chestie misto, ar fi putu fi folosit atit militar cit si pt. turisti, ar fi putut fi adusi de la Bucuresti sau de la Kogalniceanu, si chiar antiincendiu, sau chiar agricol, un fel ce canadianul CL215.

      in perioadele in care nu aveam de munca, se mai intimpla intre proiecte, directoru Zamfirescu ne obliga sa ne imaginam avioane noi, unele ajungeau in stadii destul de dezvoltate.

      Ștergere
    2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere
    3. aici apar 2 fotografii cu 2 avioane...

      http://www.rumaniamilitary.ro/tag/iar-91-avion-romanesc

      am citit cu mare atentie articolele despre IAR 93 si IAR 95 si recunosc ca sunt profund dezamagit de politica guverelor de dupa 1990.

      totusi... nu s-a facut nimic cu IAR-93,
      se putea incerca o noua motorizare, dupa 1990?

      Ștergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Domnule inginer...
    cateva intrebari de clarificat...

    1. exista vreo posibilitate ca motorul Rolls-Royce cu care esta dotat IAR 93-B, sa fie modificat de romani? nu de englezi? (
    si rezultatele sa fie mult mai bune (P.C. -ul sa-l proiecteze romanii)

    Intreb asta pentru ca am fost... fff surprins de povestea dumneavoastra... legata de intalnirea cu inginerii de vanzari englezi si cu sticla cu whisky.

    2. a doua intrebare... daca motorul cu Post Combustie (P.C.) avea probleme cu greutatea si cu temperaturile fff mari (chiar 1800 grade) de ce nu s-a modificat structura posterioara a avionului, folosindu-se modelul de pe JAGUAR? (JAGUARUL are ampenajul vertical asezat pe o coama in prelungirea fuselajului posterior)

    daca se reproiecta fuselajul posterior, poate evitam cresterea greutatii si in felul acesta munca de micsorare a greutatii depusa de dumneavoastra, putea fi valorificata si ramanea un atuu.

    3. Inca o observatie... pe wikipedia, J-22 ORAO are alte caracteristici, ba chiar avionul este mai scurt cu sproape 2 metri (SOKO=13,02m fata de IAR=14,90m) mai usor cu 250-300 kg, anvergura mai mica. Viteza ascensionala de 80-90m/sec fata de 60-70msec la IAR 93...

    J-22 ORAO este de fapt un alt avion?
    am fi incantati daca ar apare un articol cu o paralela intre cele 2 avioane.

    RăspundețiȘtergere

comentati