luni, 30 august 2010

Dupa conced

Nu stiu altii cum sunt, da io dupa conced cad intr-o mare melancolie blegoasa. In conced, de regula, nu citesc, nu ascult radio si nu ma uit la TV, pur si simplu vreau sa ma dezintoxic de "stiri", nu vreau nici stiri bune nici rele. Cind ma-ntorc, insa am o mare foame-n mine, vreau sa aflu ce s-a mai intimplat in lume, cum s-a descurcat lumea fara mine. Anu asta, la venire, am vazut citeva sute sau poate mii de morti in Pachistan, citiva morti in Duisburg la Love Parade, doar 21, ici colo niste inundatii, citiva morti in niste mine, calduri toride in Ro, o noua boala transmisa de un tintar, niste copii arsi, si, si, si. Din fericire vacanta mea a fost relativ scurta, mi-e teama sa iau una mai lunga, sunt sigur ca la-ntoarcere as afla ca s-a sfirsit lumea.

Ce fac in vacanta? Cindva vizitam muzee, bifam tot ce-i mai cu nume, ma simteam extrem de cult. Acum insa, m-am prins, ce draq sa vezi in muzee, astia sunt obsedati ori de sex, ati observat ca toti peretii muzeelor sunt pline cu muieri goale?, ori de razboaie. Nu, nu ca mi-ar displace muierile, da in conced am o activitate hormonala jenanta, mai ales ca port pantaloni ingusti, si ma-ntelegeti, la virsta mea sa te afli intr-un muzeu cu castile la ureche si deodata, nu, e penibil..

Uite la tablau asta se intituleaza muieri dazbracate.. nu ca va vine sa..?


De astea ce sa mai vorbim!



Sau o alta tema obsedanta, fiecare incearca sa arate cit de viteaz ie poporu respectiv si cum i-au casapit iei pa altii.

Chiar si italienii, unde am fost anu asta, aveau un monument, pa linga plaje, sa-l vada tot poporu, in care erau slaviti niste eroi care au cazut la datorie in WW2 pt. apararea scumpei patrii. Nu sunt io mare doctor in istorie, da poa cineva sa-mi spuna cine draq i-a atacat pa italieni si de cine au salvat patria?
Daca ar fi vorba de americani se-nseala amarnic, ca prin 50 americanii au venit in valuri in Italia si eroii italieni s-au intrecut a-i intimpina cu pizza, gagici si vin.
Acelasi lucru ar fi valabil daca dusmanii ar fi fost nemti, e adevarat ca rusii si japonezii au venit ceva mai tirziu.

Deci de ce draq s-au jertfit baietii aia, baieti in putere, care aveau viata inainte?

De aia io in conced pur si simplu stau, stau, nu, sa nu credeti ca cuget, nu, doar stau!

joi, 26 august 2010

Sfaturi pt. emigranti.

Observ ca exista in Ro un mare curent emigrant, iubita mea Lia, TOG, precum si Simona Tache sau Iaru, ar vrea sa emigreze. Ma simt, cumva, obligat sa le ofer niste recomandari rupte din viata.
Contextu e un pic contraversat, de curind, in Ge, a izbugnit un mic scandal provocat de un anume Sarrazin, pfui ce nume, ceva grangure pe la Bundesbank, care a scris o carte. Cartea nu s-a publicat ci doar s-au bagat niste capitole prin Der Spiegel sau Bild. Angelica noastra s-a suparat f. mult si chiar, lucru pe care il face f. rar, l-a certat pa asta. Sarrazin asta da f. tare in musulmani, vine si cu multe cifre, de ex. 30% dintre copii proveniti din familii musulmane nu au nici o scoala terminata, si numai 14% bacalaureat. Spre comparatie copiii vietnamezilor, veniti pa vremuri in DDR, au in proportie de 80% bacalaureat, mult, chiar peste media nemtiilor get beget.
Din fericire nu prea vorbeste despre romani, desi cred ca ar avea numai vorbe bune.

Prin urmare imi permit sa fac citeva recomandari pt. cei care vor sa emigreze sau sunt proaspat emigranti.
1. Cind plecati din Ro vindeti, dati foc la tot, taiati podurile, otraviti fintinile, nu exista drum de intoarcere, injurati soacrele.
2. Evident ca un loc de munca, indiferent cit de bun sau rau, e prioritatea principala. Veti arata ca vreti si puteti. Recunosc ca-i al dracu de nasol sa muncesti, mai ales ca de regula e pe bani f. putini.
3. Putinii bani cistigati trebuie reinvestiti, cea mai buna investitie nu e o masina sucara, nu e niste pantofiori si nici un sejur in Maldive, ci, cum zicea Lenin, invatati, invatati, invatati. In fiecare localitate care se respecta, prin vest, sunt universitati populare, scoli serale sau la fara frecventa. Orice, absolut orice curs va duce mai departe, pe de o parte luati pulsu societatii in care va aflati si pe de o parte va cresc sansele la un loc de munca mai bun. In cazu in care meseria voastra nu prea e ceruta incercati sa va recalificati.
4. Nu va laudati ce mari savanti ati fost voi prin Ro, nu va crede nimeni.
5. Nu birfiti si nu vorbiti de rau Romania, veti lasa o impresie proasta.
6. Nu faceti declaratii de dragoste noii "patrii", suna fals.
7. Tineti legatura cu comunitatea romaneasca, da evitai ghetoizarea.
8. Cautati contacte cu bastinasii, fara aroganta da si fara umilinta.
9. Invatati cit se poate de bine limba bastinasilor.

Va urez la toti mult succes, din pacate romanii au pe undeva soarta evreilor, vor vagabonda prin lume da cindva, poate.. viata e mult pre scurta, bucurati-va de ea.

sâmbătă, 14 august 2010

Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu:
Extremele culinare ale vieţii - frugalitatea şi desfrîul - Le-am trăit în două ocazii apropiate în timp şi într-un mod perfect paradoxal: în anii '80, cel mai sumar prînz l-am experimentat într-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, într-o ţară a "mizeriei" Romania.

În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în Vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar Vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei - gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii
acestora - NE aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară. Şi masa a început. A fost adus un castron mare, plin cu
salată Verde. Trecîndu-l din mînă în mînă, fiecare şi-a pus în farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am început cu toţii, cu un are oarecum pios şi preocupat, să mîncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cîteva minute. Apoi am aşteptat cuminţi pînă cînd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. , I s-a adresat ea
soţului ei, . Apoi, către noi: . Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat în picioare, a luat platoul în faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a început să taie carnea în felii nu mai groase de cîţiva milimetri. Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atît de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare îşi primea în farfurie felia de carne cît coala de hîrtie. O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, în mijlocul mesei. În timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare NE-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne. Cu un Guten Appetit! Rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei înghiţituri, fără să manifest, însă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă în mine, devastatoare, foamea. Pleşu, care stătea la masă lîngă mine, a văzut pesemne disperarea care-MI apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi MI-a strecurat o bucăţică. . Am aruncat în gură, pe furiş, bucăţica de pui, zîmbind între timp politicos şi avînd aerul că sînt interesat de conversaţie. Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum în faţa noastră. Şi-atunci s-a-ntîmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborît de opulenţa prînzului, şi, cu mîinile la ceafă, a rostit satisfăcut: Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen! - Und denke nur, Schätzchen - îi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. (<-Aş zice c-am mîncat excelent!> <-Şi cînd te gîndeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să NE-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mîine>.

Peste cîteva luni eram în ţară. In Casa chirurgului , colecţionar împătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre în ţară, Bernea NE propune să facem un salt pînă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. ne-a asigurat el, şi ne-am urcat în Käfer-ul lui. Seara, către ora 7, eram în casa doctorului. Era o
casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un -pinacotecă, în care doctorul îşi rînduise cu grijă comorile. Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decît bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, în timpul mesei, soţia doctorului, purtînd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla în spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie. Şi într-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă într-o spaţioasă sufragerie. Nu înainte, însă, de a ni se prezenta bucătăria - un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare - şi cămara, din care mi-au rămas în minte şiragurile de cîrnaţi şi şunci afumate atîrnînd din tavan, brînzeturile în coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă. Masa a început cu gustări: pateuri cu carne şi cu brînză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de
cîrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere. A venit apoi un borş de perişoare cu smîntînă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, împodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cînd la unul, cînd la altul dintre musafiri, preluînd, oarecum,
perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă îi lipseşte ceva. Mă încerca o oarecare nelinişte cînd îi simţeam mîinile strîngîndu-se pe spătarul scaunului meu şi cînd o voce şoptită mă întreba dacă totul este în ordine. Totul era, desigur, în ordine, dar cina
ameninţa să ia o turnură ucigaşă. Au urmat sărmăluţe în foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere. Prietenii mei erau în extaz. Începusem să gîfîi. Trecuse de miezul nopţii, cînd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea , a revenit scurt la cîrnăciorii de la începutul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tîrît, în dormitoarele noastre. Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pînă la , apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, în cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru , dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată în spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa încît în mijlocul ei încăpeau (cu greu, ce-i drept) , aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rînduri de brînzeturi, rînduri de cîrnaţi, altele de pateuri, rînduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi... palinci. Dar, înainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mîncăruri de pe masă, ne-am pomenit în farfurii cu două perechi de , crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi
de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, însă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun - dulceţurile - şi către cea drăcească - brînzeturile tari şi cîrnăţăria.
Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa încît, spre ora 1, ne-am început excursia. Însă, nu înainte ca, tocmai cînd eram pe punctul de a trînti portierele maşinii, mama doctorului să ţîşnească din casă cu o valijoară în mînă. <- V-o pun în portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sînt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!>. Există cîteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, în cimitirul de la Brad, din profil, stînd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amîndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mîncare, cu burţile profilate în prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar în urechi îmi stăruie şi acum rîsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atîta drag în cinstea întoarcerii noastre în ţară. Dar nu trecuserăm încă de jumătatea încercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu . Nu mai ţin minte ce am mîncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, în timp ce ziceam ba una, ba alta despre pînzele care, scoase cu mîndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brînză tocmai scoase din cuptor. <- Luaţi, ne-a zis, cît sînt calde, iar peste o oră mîncăm de seară>. S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l
înţeleg nici pînă în ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi . Există, însă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la , care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decît prin moarte. De altfel, în filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, în care se pune la cale un suicid gastronomic în patru, totul se petrece într-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfîrşitul acestei perioade. Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat în cîteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, într-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decît de o mîncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară înainte. Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii". *

luni, 9 august 2010

Paraggi

video

Signora Cecilia Ucelli era o femeie planturoasa, vorbea f. repede si mult, englezeste cu simpaticu accent italian. Era vizibil incintata de fi-miu, mie mi-a aruncat o privire trecatoare si m-a intrebat daca vin direct din Romania. Ne-a prezentat casa, vila Ucelli. O construise strabunicu, in urma cu o suta de ani cind venise la Paraggi, de fapt cred ca era taica-su, da se dadea cocheta. Sunt sigur ca signor Ucelli fusese un om strasnic, vazusem chiar niste poze, da cred ca nu avea nici un talent de arhitect. Reusise sa foloseasca o cantitate imensa de pietre, care de altfel se gasesc din belsug p-acolo, pt. a construi ceva incurcat, cu o scara in spirala si camere strimbe pe o parte si ailalta, trebuind neaparat sa urci sau sa cobori cind treci din una in alta. Cica pe vremea aia plaja era ocupata de o satra de tigani, si doar vro doi pescari care duceau pestele la Portofino, aflat doar la un km distanta sau la Genoa, sau mai jos la Cinque Terre. Greu de crezut acum cind un patut pe plaja costa intre 24 si 35 Euroi pe zi si persoana. Cred ca tiganii nici nu prea beau bere, la 5 Euro un paharut e de inteles.

Bruno Ucelli era proprietaru hotelului vecin, printesa noastra, cind se scula, striga Buno si ne lua de mina pt. a deschide poarta de fier si a merge la Bruno, care-i dadea un biscuite sau doi.

Alfredo era gradinaru care aparea din cind in cind, ne povestea multe lucruri amuzante desi noi nu prea pricepeam. Am reusit sa-i spuneam ca ne-am speriat cind am vrut seara sa mergem peste deal la Portofino si am dat de un porc mistret in plina strada, spuse ca nu sunt periculosi, el gaseste des din astia prin piscine.

Gino di Giaconomo era profesor, nascut chiar acolo, ne-a povestit toata viata lui in timpu drumului de la Santa Margherita la San Fruttoso di Capodimonte, cu micu iaht inchiriat, care de altfel era mai ieftin decit patru patuturi la strand. Zicea ca Portofino a fost descoperit de americani prin 50-60 si s-au construit o multime de hoteluri in stil quasi italian-american. Intre timp amricanii gasira alte tinte si ramasese toata coasta in mina italienilor, care erau peste 80% din turisti, pe locu doi fiind nostalgicii rusi si apoi japonezii. Romani am vazut f. putini cred ca erau la munca.